IV) “Basarabia e România” în trecut și în prezent. De la miracolul geopolitic al României Mari la viitorul deschis al Republicii Moldova într-un timp istoric al tuturor posibilităților

Este însă important să conștientizăm faptul că în lumea globalizată de astăzi există un grad mare de interdependență între probleme, agende și regiuni dintre cele mai diverse. Dat fiind acest fapt, este foarte probabil că o “soluție” sau o anumită “evoluție” dintr-un anumit domeniu / areal geopolitic să aibă repercusiuni globale, inclusiv în zone sau domenii care aparent nu au nicio legătură cu “soluția” sau “evoluția” în cauză. Așa că este destul de probabil că în momentul în care se va întâmpla ceva cu adevărat nou și important în vreunul din câmpul problemelor cu adevărat importante să ne trezim cu o cascadă de consecințe (mai simplu sau mai dificil de gestionat), care toate vor avea impact în privința re-așezării raporturilor de putere la nivel global (asta în varianta optimistă în care după bătaia din aripi a unei neașteptate “lebede negre” să nu declanșeze o catastrofă financiară, militară sau demografică cu urmări greu de estimat).  

Pe de altă parte trebuie să ne fie clar că dincolo de retorica și diplomația publică în care se drapează acțiunile diverșilor actori internaționali, politica de putere în nici un caz nu a pierit din lume. Și cu atât mai mult politica echilibrului de putere.

Doar că în epoca noastră politica echilibrului de putere a ajuns să fie mult mai complexă și mai complicată decât a fost cazul în perioada clasică a afirmării echilibrului de putere ca principiu călăuzitor în relațiile dintre statele suverane din Europa modernă. Jocul (geo) politic era mult mai simplu în vremurile “vechiului regim” de dinainte de 1789, atunci când re-echilibrarea raportului de forțe (de regulă, în urma unor războie) se făcea prin transferul de teritorii de la un dinast la altul, chiar și cu prețul încălcării principiului drepturilor dinastice în cazul anumitor teritorii (caz clasic, Gibraltarul). Lucrurile au devenit mai complicate în momentul în care, după Revoluția Franceză, a intrat în scenă “poporul suveran” care, în etapa dezvoltării conștiinței naționale, și-a afirmat drepturile nu numai față de propriul suveranul încoronat, ci și față de alte popoare mai mult sau mai puțin “con-locuitoare”. În ultimă instanță, însă, suveranitatea națională și dreptul la auto-determinare s-au lovit sau au fost limitate de interesele superioare ale echilibrului dintre cele mai puternice centre de putere ale lumii.

Cazul clasic (și extrem de tragic) este al poporului german, care, fiind răspândit pe un vast teritoriu în centrul platoului european, nu a putut să se unească într-un singur “imperiu național” fără a pune sub semnul întrebării însăși posibilitatea menținerii echilibrului de putere nu doar pe continentul european, dar și la nivel global. Consecințele se cunosc. Austria nu este Germania la nivel politic și nici n-a fost niciodată de la afirmarea principiului suveranității naționale în politică, cu excepția scurtei perioade de timp în care un austriac cu mustăcioară a fost cancelar al celui de-al III-lea Reich german.

Cazul poporului român are partea sa de tragedie dar și de șanse istorice extraordinare. La capătul unor secole lungi de vasalitate, cu preț greu păstrată, față puterea suzerană otomană și după câteva decenii de inferență tot mai accentuată a “puterii protectoare” de la Sankt-Petersburg în viața internă a celor două principate românești, funcționarea echilibrului european nu numai că a dejucat posibilele intenții de anexare a acestor principate la imperiul țarist, dar, în urma Războiului Crimeii, a creat un orizont unic de oportunitate, care a putut fi exploatat cu abilitate de elitele românești ale vremii pentru a pune în practică “unirea cea mică” de la 1859.

În peisajul geopolitic al Europei de dinainte de Primul Război Mondial o “unire a tuturor românilor”, adică cuprinderea într-un singur stat a teritoriilor cu populație majoritar românească, părea un vis utopic în condițiile în care provinciile învecinate cu populație majoritar românească (Transilvania, Basarabia, Bucovina) erau parte a unor mari imperii rivale. Dată fiind logica echilibrului de putere european și mondial din acea vreme, tânărul stat român nu putea decât să spere că-și va menține independența în alianță cu o mare putere europeană (rațiunea alianței cu Germania și Austro-Ungaria în perioada de după câștigarea independenței) și că, eventual, în cazul unui război între marile puteri, va putea să obțină unele teritorii locuite de români printr-o alianță norocoasă cu una din marile puteri vecine.   În plan teoretic, ar mai fi fost și opțiunea “unificării parțiale” prin “integrarea” într-o formă sau alta a statului român în unul din imperiile vecine (în acest sens, puțină lume știe că în perioada premergătoare Primului Război Mondial la cel mai înalt nivel s-au purtat discuții privind scenariul “integrării” României Mici în monarhia Austro-Ungară ca metodă de a obține a obține un fel de “unificare politică” a românilor de pe ambele părți ale Carpaților, scenariu care însă a fost respins din start de cercurile conducătoare maghiare).

După cum bine se știe, Războiul Mondial început în 1914 și Revoluția din 1917 au creat o fereastră de oportunitate istorică unică pentru români prin dărâmarea concomitentă a tuturor centrelor de putere imperiale din Centrul, Răsăritul și Sud-Estul Europei. Această fereastră de oportunitate unică a făcut posibilă crearea României Mari. Evident că această fereastră de oportunitate nu avea cum să dureze prea mult în condițiile în care cele două mai mari centre de putere continentală de la Moscova și Berlin au intrat într-un proces de refacere, consolidare și expansiune imperială, sub imboldul unor ideologii politice totalitare (marxism-lenismul și național-socialismul). Ca fenomen geopolitic cvasi-miraculos, România Mare a putut să dureze doar atâta vreme cât a durat “armistițiul de douăzeci de ani” (după faimoasa expresie a mareșalului Foch) dintre prima și cea de a doua etapă a celui de al Doilea Război de Treizeci de Ani (1914-1945).

Dacă primul Război de Treizeci de Ani a însemnat începutul propriu zis al sistemului de state suverane în Europa, acest al Al Doilea Război de Treizeci de ani a dus la prăbușirea acestui sistem de state și la împărțirea continentului în două blocuri hegemonice, dominate de puteri transcontinentale (SUA și URSS). Berlinul (ca și Viena de altfel) au fost eliminate pentru totdeauna din lista centrelor cu pretenții imperiale. De câteva zeci de ani Bruxelles-ul a apărut pe harta ca un nou tip de centru de putere, complementar cu capitalele statelor membre în experimentul “proiectului european”. Rămâne de văzut care va fi rezultatul ultim al acestui experiment în condițiile tendințelor demografice actuale care, dacă nu se întâmplă ceva excepțional, în decurs de câteva decade vor face din Bruxelles, ca, de altfel, din Berlin și din Paris, centre urbane cu o populație majoritar musulmană.

În ceea ce privește poporul român, un rezultat major al celui de al Doilea Război Mondial (ca etapă finală al celui al Doilea Război de Treizeci de Ani european) a fost apariția pe hartă a două state românești: Republica Socialistă (inițial “Populară”) România și Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusă în componența hegemonului geopolitic al părții răsăritene a continetului european, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. În ciuda ideologiei comune de legitimare a puterii (ideologia marxist-leninistă) între cele două state “socialiste” a existat o adevărată “cortină de fier” culturală și ideologică, impusă de centrul imperial de la Moscova și acceptată fără contestații notabile (exceptând anumite producții istorice din vremea etapei așa-numitului comunism național) de către regimul comunist din Romania.

În conformitate cu ideologia oficială, dar și din rațiuni geopolitice mai puțin mărturisite, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost un poligon de încercare pentru crearea unei “limbi”, “istorii” și “națiuni” diferită de cea de peste Prut,  “națiunea” și “limba moldovenească”. Experimentul poate fi considerat în unul în bună măsură eșuat, în ciuda faptului că la Chișinău (ca și la Moscova, de altminteri) se mai găsesc încă susținători ai “moldovenismului” lingvistic și istoric. Pentru orice om de bun simț cu minimă cultură generală și cu cunoștințe elementare de lingvistică este evident că la București și la Chișinău se vorbește aceeași limbă, limba română. Fapt care nu constituie o singularitate istorică, în condițiile în care știm prea bine că în Europa există mai multe cazuri în care o limbă are statutul de limbă de stat în două state vecine: limba germană în cazul Germaniei, Austriei și Elveției sau limba franceză în cazul Franței și Belgiei. Adepților “moldovenismului”  lingvist nu putem decât să le recomandăm să consulte site-urile www.presedinte.md sau www.presidency.ro sau, mai bine, variantele MD și RO de pe site-ul https://sputnik.md/  și să scoată o listă de diferențe notabile între varianta română și cea “moldovenească” a acestor platforme on-line oficiale.

Pe de altă parte, la aproape treizeci de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice, este evident că Republica Moldova continuă să existe pe harta (geo)politică a Europei ca cel de-al doilea stat românesc, după cum și Austria continuă să existe ca al doilea stat german (asta dacă nu punem la socoteală și Elveția, a treia țară din Europa în care limba germană este limbă de stat).

După cum am încercat să arăt mai devreme, între existența Moldovei și a Austriei pe harta Europei există anumite similitudini principiale, care țin în primul rând de dinamica sistemului de state european și de echilibristica compromisurilor agreate între marile centre de putere ale lumii. Există evident și deosebiri majore între Moldova și Austria, pe lângă faptul că în Austria nimeni nu s-a gândit să schimbe denumirea limbii de stat în “limba austriacă”. Deosebirea fundamentală constă din aceea că, în timp ce în cazul Austriei problemele de identitate națională și politică par a fi fost definitiv tranșate după eșecul proiectului Grossdeutschland încercat, cu costuri imense, de un austriac originar din Branau am Inn, în ceea ce privește Republicii Moldova aceste probleme de identitate național-culturală și politică continuă să rămână un factor foarte important care, alături de evoluțiile economice și demografice îngrijorătoare din ultimele decenii, se pot constitui într-un pachet de factori de risc pentru însăși viabilitatea și supraviețuirea acestei entități statale pe termen lung. Viitorul (geo)politic al Republicii Moldova rămâne unul deschis.

Când mă refer la caracterul deschis al viitorului (geo)politic al Republicii Moldova am în vedere două aspecte distincte și interdependente:

  1. faptul că atât în interiorul Republicii Moldova există o dispută în ceea ce privește viitorurile posibile ale acestui stat, anume disputa dintre “unioniști” și “suveraniști/ moldoveniști”. Cei dintâi militează pentru realizarea unui proces de unificare între Moldova și România, eventual și prin formula aderării Moldovei la Uniunea Europenă. Ceilalți susțin necesitatea păstrării suveranității Republicii Moldova și, de regulă, militează pentru o apropiere de Federația Rusă, inclusiv prin integrare mai strânsă în Uniunea Economică Eurasiatică.
  • faptul că, după criza politică din 2014 soldată, printre altele, cu pierderea Crimeii și cu formarea celor două republici separatiste în Lungansk și Donețk, pentru Ucraina s-au deschis o plajă de viitoruri posibile. Rămâne de văzut care din aceste viitoruri posibile se va actualiza în anii următori. Scenariile privind evoluția viitoare a statului vecin sunt variate, de la reintrarea întregii Ucraine sub influența Rusiei la divizarea de facto sau poate și de jure a acestei țări în funcție de clivajele cultural-lingvistice existente în sânul societății ucrainiene. În orice caz, este rezonabil să estimă că varianta de viitor pe care se va angaja la un moment dat Ucraina va avea un impact semnificativ asupra cursului pe care îl va urma Republica Moldova. Iar aceste variante pot fi dintre cele mai diferite: de la un scenariu în care apropierea de Rusia a Ucrainei (sau poate că doar … a unei părți din Ucraina) vor face desuet proiectul “Transnistria” și până la, varianta extrem de improbabilă, în care Ucraina (fără Crimea, se înțelege) ar intra într-o formă de asociere mai strânsă cu Uniunea Europeană.

În orice caz, putem afirma cu un anumit grad de certitudine că “viitorurile posibile” ale Ucrainei (și, prin ricoșeu, ale Republicii Moldova) nu vor fi decise exclusiv (și poate că nici în mod semnificativ) prin “compunerea  forțelor” politice active pe plan intern, ci vor fi influențate (poate chiar în mod hotărâtor) de dinamica echilibrului de putere la nivel mondial și de tipurile de soluții (sau revoluții) ce vor fi generate în privința chestiunilor fundamentale ale timpului nostru. Am dat mai sus o listă (scurtă) a unor astfel de chestiuni fundamentale și am menționat faptul că aceste chestiuni se vor decide într-un fel sau altul prin aportul constitutiv și decisiv al Federației Ruse (alături, se înțelege, de aportul SUA și a altor centre de putere semnificative in lume).

Dată fiind importanța extraordinară a Orientului Apropiat ne putem aștepta ca (r)evoluțiile viitoare din acest teatru geopolitic nr. 1 al lumii să aibă repercusiuni și în bazinul Mării Negre și în fostul spațiu sovietic, ca și în Uniunea Europeană. După intervenția în Siria, Federația Rusă a revenit în forță în acest teatru geopolitic, în care a ajuns un important jucător și, câteodată, arbitru, dislocând monopolul aproape exclusiv pe care SUA și aliații săi l-au avut în privința politicii de (mare) putere în Orientul Mijlociu în perioada de după sfârșitul războiul rece.

E greu de sus cum vor evolua lucrurile pe mai departe atât în Orientul Apropiat cât și în spațiul post-sovietic. De fapt, și în Uniunea Europeană lucrurile sunt mult mai complexe și mai puțin predictibile decât erau (sau cel puțin păreau a fi) în urmă cu doar câțiva ani. Un lucru este însă sigur, dincolo de toată retorica despre democrație, drepturi și multilateralism: politica de putere a revenit în prim planul relațiilor internaționale. Rămâne de văzut care vor fi pentru “restul lumii” consecințele confruntării tot mai acerbe în care s-au angajat SUA și Federația Rusă atât prin instrumentele politicii de putere (acolo unde aceasta este fezabilă și rentabilă, precum a fost cazul în Siria), cât și pe căi mai “soft” (precum instrumentalizarea “autocefaliei” ucrainiene în vederea fragmentării lumii ortodoxe și a diminuării influenței rusești în spațiul post-sovietic și nu numai).

În loc de concluzie: unioniști din toate țările, amintiți-vă de perenitatea politicii de putere în relațiile internaționale !

A vorbi de “Basarabia e România” fără a lua în considerare trecutul și prezentul politicii de putere în relațiile internaționale este o dovadă de mare naivitate (ca să folosesc cuvinte blânde, totuși). După cum am văzut mai devreme, cazul Basarabiei / Republicii Moldova este similar din multe puncte de vedere cu alte cazuri în care politica de putere și interesele superioare ale balanței de putere în marile centre politice ale lumii au dus la apariția și permanentizarea pe hartă a unor entități administrativ-politice precum Gibraltarul, Belgia sau Austria, aflate cumva în răspăr cu principiile ordinii de drept din anumite perioade istorice (principiul suveranității dinastice și, mai încoace, principiul suveranității populare).

Dacă Gibraltarul, Belgia și Austria pot fi considerate “efecte geopolitice” ale dinamicii istorice a echilibrului de putere în sistemul de state suverane din Europa modernă, cazul Basarabiei stă în strânsă legătură nu numai cu această dinamică istorică, dar și cu ceea ce s-a numit “Chestiunea Orientală”, adică gestionarea “masei succesorale” a fostului Imperiu Otoman. Prin ocuparea Basarabiei în secolul al XIX-lea Imperiul Țarist a atins maximul istoric al expansiunii sale teritoriale pe țărmul nord-vestic al Mării Negre, fără însă a câștiga un avantaj decisiv în privința obiectivelor strategice (hegemonie  politică durabilă asupra noilor state-succesoare ale Imperiului Otoman în Balcani și, cu atât mai puțin, ocuparea Constantinopolului și a regiunii Bosfor-Dardanele), în ciuda tuturor foloaselor logistice și economice ce au putut fi derivate de pe urma înglobării în cel mai întins stat de pe planetă a părții răsăritene a Țării Moldovei.

Spre deosebire de situația din Vestul și Centrul Europei, unde experimentul liberal al “sfârșitului istoriei” prin “integrare europeană” a pus capăt (cel puțin deocamdată) competiției teritoriale dintre state și a eliminat Belgia și Austria din colecția de “puncte fierbinți” în dinamica politicii de putere pe plan internațional, în Estul Europei și în Orientul Apropiat continuă să se ducă o luptă acerbă pentru controlul anumitor teritorii cu importanță strategică pentru marile centre de putere ale lumii.

O veste bună (cel puțin până la un punct) pentru locuitorii Republicii Moldova este că, în contextul dezvoltării tehnologiilor militare actuale, teritoriul țării lor pare să nu (mai) reprezinte un areal de importanță strategică pentru marea politică de putere pe plan internațional (cu atât mai mult cu cât I.V. Stalin a avut grijă să transfere în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene teritoriile basarabene învecinate  cu Dunărea și Marea Neagră). O veste mai puțin bună, nu doar pentru locuitorii Republicii Moldova, dar și pentru majoritatea oamenilor simpli din Estul Europei și din Orientul Apropiat, este că politica de putere prin utilizarea forței și prin încălcarea convențiilor dreptului internanțional a revenit în forță în ultimele decenii în această parte de lume printr-o succesiune de crize (de ex., invadarea și ocuparea Irakului, răsturnarea regimului Gaddafi în Libia, războiul din Siria, criza ucrainiană, cu conflictul armat din partea răsăriteană a acestei țări, etc.).

Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în anii următori și dacă, după această succesiune de crize, se va putea ajunge la un nou echilibru durabil fără un conflict militar major. În partea răsăriteană a Europei criza ucrainiană rămâne deschisă, în ciuda tuturor “progreselor” anunțate în ultima vreme (alegerea președintelui Zelenski, adoptarea de către parlamentul ucrainian a legii prin care se liberalizează vânzarea pământului către străini, etc.). În acest moment nu este deloc clar înspre ce tip de “viitor” se îndreaptă Ucraina și cum se va reuși depășirea enormelor probleme apărute în perioada de după “maidanul” din 2014, de la prăbușirea nivelului de trai și până la acutizarea tensiunilor între diversele regiuni istorico-culturale din această țară. După cum am menționat anterior, tipul de “viitor” de care îl va avea parte Ucraina va fi extrem de important și pentru plaja de opțiuni și acțiuni fezabile pe care o vor avea și cetățenii Republicii Moldova în viitorul mai mult sau mai puțin apropia.

Nu trebuie însă să uităm niciun moment că teatrul de confruntare (geo)politică din Ucraina este strâns corelat cu alte alte “dosare grele” pe plan internațional și, în mod particular, cu mutațiile în plină desfășurare din cel mai important teatru geopolitic de pe planetă, Orientul Apropiat. “Crimeea este Rusia” nu numai pentru că așa ar fi votat “liberi și nesiliți de nimeni” locuitorii acestei peninsule, dar mai ales pentru că, în perspectiva pierderii Ucrainei “maidanizate”, controlul acestui “bastion teritorial înaintat” a ajuns să aibă o importanță critică pentru proiectarea puterii rusești în acvatoriul Mării Negre și către Orient. Iar în Orientul Apropiat sunt în joc o serie de mize cu importanță extraordinară pentru interesele strategice ale Federației Ruse (și nu numai), de la dinamica formării prețului la hidrocarburi (petrol și gaz) pe “piața liberă” globală la gestionarea consecințelor exploziei demografice și a radicalizării religioase în țările arabe.

Indiferent dacă ne place sau nu, realitatea zilelor noastre este că și în timpul de acum (ca și în trecut, de altminteri) “Chestiunea Basarabiei” rămâne legată prin nenumărate (și deseori mai puțin vizibile) fire de legătură cu “Chestiunea Orientală”. Doar că în timpul de acum “Chestiunea Orientală” este mult, mult mai complicată decât era în timpul “Marelui Joc” din secolul al XIX-lea. Cockteilul de componente explozive din această parte a lumii este unul cu adevărat dătător de fiori, de dependența critică a sistemului financiar (și în ultimă instanță, economic și social) al lumii occidentale bazat pe dolarul ex nihilo de aprovizionarea cu energie din această parte a lumii, la conflictul dintre eshatologiile iudaică și șiită și la disputa privind Ierusalimul și locurile sale sacre.

Evident, nu putem cere activiștilor unioniști să fie în temă cu detaliile extrem de complicate ale “Chestiunii Orientale” din vremea nostră. Pe de altă parte, în condițiile în care Orientul Apropiat a ajuns să fie primul teatru geopolitic al lumii, poate ar fi util ca măcar unii din activiștii unioniști să conștientize importanța critică pe care dinamica (dez)echilibrului de putere din această parte a lumii o are pentru deschiderea sau închiderea unor orizonturi de acțiune politică în alte spații geopolitice, inclusiv cel în care “politica europeană de vecinătate” se suprapune peste „vecinătatea apropiată” a Federației Ruse. Nu pot decât să sper că textul de față va fi de folos unor cititori (inclusiv suporteri / votanți ai lui George Simion) în vederea conștientizării importanței rolului pe care politica de putere în cadrul sistemului modern de state l-a avut în apariția și menținerea pe hartă a unor entități politico-administrative, care altfel pot părea niște anomalii dacă ar fi să le judecăm din perspectiva unor principii nobile ale ordinii de drept naționale și internaționale, precum dreptul la autoderminare a popoarelor, suveranitatea populară sau, până la un moment dat în trecut, suveranitatea dinastică întemeiată pe doctrina monarhiei de drept divin. Cele câteva astfel “anomalii clasice” din sistemul de state european (Gibraltarul, Belgia, dar mai ales Austria) ne pot ajuta să punem perspectivă istorică fezabilitatea programului politic implicit în mesajul “Basarabia e România”, pe care îl putem întâlni înscripționat în nenumărate locuri p

IV) “Basarabia e România” în trecut și în prezent. De la miracolul geopolitic al României Mari la viitorul deschis al Republicii Moldova într-un timp istoric al tuturor posibilităților

Este însă important să conștientizăm faptul că în lumea globalizată de astăzi există un grad mare de interdependență între probleme, agende și regiuni dintre cele mai diverse. Dat fiind acest fapt, este foarte probabil că o “soluție” sau o anumită “evoluție” dintr-un anumit domeniu / areal geopolitic să aibă repercusiuni globale, inclusiv în zone sau domenii care aparent nu au nicio legătură cu “soluția” sau “evoluția” în cauză. Așa că este destul de probabil că în momentul în care se va întâmpla ceva cu adevărat nou și important în vreunul din câmpul problemelor cu adevărat importante să ne trezim cu o cascadă de consecințe (mai simplu sau mai dificil de gestionat), care toate vor avea impact în privința re-așezării raporturilor de putere la nivel global (asta în varianta optimistă în care după bătaia din aripi a unei neașteptate “lebede negre” să nu declanșeze o catastrofă financiară, militară sau demografică cu urmări greu de estimat).  

Pe de altă parte trebuie să ne fie clar că dincolo de retorica și diplomația publică în care se drapează acțiunile diverșilor actori internaționali, politica de putere în nici un caz nu a pierit din lume. Și cu atât mai mult politica echilibrului de putere.

Doar că în epoca noastră politica echilibrului de putere a ajuns să fie mult mai complexă și mai complicată decât a fost cazul în perioada clasică a afirmării echilibrului de putere ca principiu călăuzitor în relațiile dintre statele suverane din Europa modernă. Jocul (geo) politic era mult mai simplu în vremurile “vechiului regim” de dinainte de 1789, atunci când re-echilibrarea raportului de forțe (de regulă, în urma unor războie) se făcea prin transferul de teritorii de la un dinast la altul, chiar și cu prețul încălcării principiului drepturilor dinastice în cazul anumitor teritorii (caz clasic, Gibraltarul). Lucrurile au devenit mai complicate în momentul în care, după Revoluția Franceză, a intrat în scenă “poporul suveran” care, în etapa dezvoltării conștiinței naționale, și-a afirmat drepturile nu numai față de propriul suveranul încoronat, ci și față de alte popoare mai mult sau mai puțin “con-locuitoare”. În ultimă instanță, însă, suveranitatea națională și dreptul la auto-determinare s-au lovit sau au fost limitate de interesele superioare ale echilibrului dintre cele mai puternice centre de putere ale lumii.

Cazul clasic (și extrem de tragic) este al poporului german, care, fiind răspândit pe un vast teritoriu în centrul platoului european, nu a putut să se unească într-un singur “imperiu național” fără a pune sub semnul întrebării însăși posibilitatea menținerii echilibrului de putere nu doar pe continentul european, dar și la nivel global. Consecințele se cunosc. Austria nu este Germania la nivel politic și nici n-a fost niciodată de la afirmarea principiului suveranității naționale în politică, cu excepția scurtei perioade de timp în care un austriac cu mustăcioară a fost cancelar al celui de-al III-lea Reich german.

Cazul poporului român are partea sa de tragedie dar și de șanse istorice extraordinare. La capătul unor secole lungi de vasalitate, cu preț greu păstrată, față puterea suzerană otomană și după câteva decenii de inferență tot mai accentuată a “puterii protectoare” de la Sankt-Petersburg în viața internă a celor două principate românești, funcționarea echilibrului european nu numai că a dejucat posibilele intenții de anexare a acestor principate la imperiul țarist, dar, în urma Războiului Crimeii, a creat un orizont unic de oportunitate, care a putut fi exploatat cu abilitate de elitele românești ale vremii pentru a pune în practică “unirea cea mică” de la 1859.

În peisajul geopolitic al Europei de dinainte de Primul Război Mondial o “unire a tuturor românilor”, adică cuprinderea într-un singur stat a teritoriilor cu populație majoritar românească, părea un vis utopic în condițiile în care provinciile învecinate cu populație majoritar românească (Transilvania, Basarabia, Bucovina) erau parte a unor mari imperii rivale. Dată fiind logica echilibrului de putere european și mondial din acea vreme, tânărul stat român nu putea decât să spere că-și va menține independența în alianță cu o mare putere europeană (rațiunea alianței cu Germania și Austro-Ungaria în perioada de după câștigarea independenței) și că, eventual, în cazul unui război între marile puteri, va putea să obțină unele teritorii locuite de români printr-o alianță norocoasă cu una din marile puteri vecine.   În plan teoretic, ar mai fi fost și opțiunea “unificării parțiale” prin “integrarea” într-o formă sau alta a statului român în unul din imperiile vecine (în acest sens, puțină lume știe că în perioada premergătoare Primului Război Mondial la cel mai înalt nivel s-au purtat discuții privind scenariul “integrării” României Mici în monarhia Austro-Ungară ca metodă de a obține a obține un fel de “unificare politică” a românilor de pe ambele părți ale Carpaților, scenariu care însă a fost respins din start de cercurile conducătoare maghiare).

După cum bine se știe, Războiul Mondial început în 1914 și Revoluția din 1917 au creat o fereastră de oportunitate istorică unică pentru români prin dărâmarea concomitentă a tuturor centrelor de putere imperiale din Centrul, Răsăritul și Sud-Estul Europei. Această fereastră de oportunitate unică a făcut posibilă crearea României Mari. Evident că această fereastră de oportunitate nu avea cum să dureze prea mult în condițiile în care cele două mai mari centre de putere continentală de la Moscova și Berlin au intrat într-un proces de refacere, consolidare și expansiune imperială, sub imboldul unor ideologii politice totalitare (marxism-lenismul și național-socialismul). Ca fenomen geopolitic cvasi-miraculos, România Mare a putut să dureze doar atâta vreme cât a durat “armistițiul de douăzeci de ani” (după faimoasa expresie a mareșalului Foch) dintre prima și cea de a doua etapă a celui de al Doilea Război de Treizeci de Ani (1914-1945).

Dacă primul Război de Treizeci de Ani a însemnat începutul propriu zis al sistemului de state suverane în Europa, acest al Al Doilea Război de Treizeci de ani a dus la prăbușirea acestui sistem de state și la împărțirea continentului în două blocuri hegemonice, dominate de puteri transcontinentale (SUA și URSS). Berlinul (ca și Viena de altfel) au fost eliminate pentru totdeauna din lista centrelor cu pretenții imperiale. De câteva zeci de ani Bruxelles-ul a apărut pe harta ca un nou tip de centru de putere, complementar cu capitalele statelor membre în experimentul “proiectului european”. Rămâne de văzut care va fi rezultatul ultim al acestui experiment în condițiile tendințelor demografice actuale care, dacă nu se întâmplă ceva excepțional, în decurs de câteva decade vor face din Bruxelles, ca, de altfel, din Berlin și din Paris, centre urbane cu o populație majoritar musulmană.

În ceea ce privește poporul român, un rezultat major al celui de al Doilea Război Mondial (ca etapă finală al celui al Doilea Război de Treizeci de Ani european) a fost apariția pe hartă a două state românești: Republica Socialistă (inițial “Populară”) România și Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusă în componența hegemonului geopolitic al părții răsăritene a continetului european, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. În ciuda ideologiei comune de legitimare a puterii (ideologia marxist-leninistă) între cele două state “socialiste” a existat o adevărată “cortină de fier” culturală și ideologică, impusă de centrul imperial de la Moscova și acceptată fără contestații notabile (exceptând anumite producții istorice din vremea etapei așa-numitului comunism național) de către regimul comunist din Romania.

În conformitate cu ideologia oficială, dar și din rațiuni geopolitice mai puțin mărturisite, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost un poligon de încercare pentru crearea unei “limbi”, “istorii” și “națiuni” diferită de cea de peste Prut,  “națiunea” și “limba moldovenească”. Experimentul poate fi considerat în unul în bună măsură eșuat, în ciuda faptului că la Chișinău (ca și la Moscova, de altminteri) se mai găsesc încă susținători ai “moldovenismului” lingvistic și istoric. Pentru orice om de bun simț cu minimă cultură generală și cu cunoștințe elementare de lingvistică este evident că la București și la Chișinău se vorbește aceeași limbă, limba română. Fapt care nu constituie o singularitate istorică, în condițiile în care știm prea bine că în Europa există mai multe cazuri în care o limbă are statutul de limbă de stat în două state vecine: limba germană în cazul Germaniei, Austriei și Elveției sau limba franceză în cazul Franței și Belgiei. Adepților “moldovenismului”  lingvist nu putem decât să le recomandăm să consulte site-urile www.presedinte.md sau www.presidency.ro sau, mai bine, variantele MD și RO de pe site-ul https://sputnik.md/  și să scoată o listă de diferențe notabile între varianta română și cea “moldovenească” a acestor platforme on-line oficiale.

Pe de altă parte, la aproape treizeci de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice, este evident că Republica Moldova continuă să existe pe harta (geo)politică a Europei ca cel de-al doilea stat românesc, după cum și Austria continuă să existe ca al doilea stat german (asta dacă nu punem la socoteală și Elveția, a treia țară din Europa în care limba germană este limbă de stat).

După cum am încercat să arăt mai devreme, între existența Moldovei și a Austriei pe harta Europei există anumite similitudini principiale, care țin în primul rând de dinamica sistemului de state european și de echilibristica compromisurilor agreate între marile centre de putere ale lumii. Există evident și deosebiri majore între Moldova și Austria, pe lângă faptul că în Austria nimeni nu s-a gândit să schimbe denumirea limbii de stat în “limba austriacă”. Deosebirea fundamentală constă din aceea că, în timp ce în cazul Austriei problemele de identitate națională și politică par a fi fost definitiv tranșate după eșecul proiectului Grossdeutschland încercat, cu costuri imense, de un austriac originar din Branau am Inn, în ceea ce privește Republicii Moldova aceste probleme de identitate național-culturală și politică continuă să rămână un factor foarte important care, alături de evoluțiile economice și demografice îngrijorătoare din ultimele decenii, se pot constitui într-un pachet de factori de risc pentru însăși viabilitatea și supraviețuirea acestei entități statale pe termen lung. Viitorul (geo)politic al Republicii Moldova rămâne unul deschis.

Când mă refer la caracterul deschis al viitorului (geo)politic al Republicii Moldova am în vedere două aspecte distincte și interdependente:

  1. faptul că atât în interiorul Republicii Moldova există o dispută în ceea ce privește viitorurile posibile ale acestui stat, anume disputa dintre “unioniști” și “suveraniști/ moldoveniști”. Cei dintâi militează pentru realizarea unui proces de unificare între Moldova și România, eventual și prin formula aderării Moldovei la Uniunea Europenă. Ceilalți susțin necesitatea păstrării suveranității Republicii Moldova și, de regulă, militează pentru o apropiere de Federația Rusă, inclusiv prin integrare mai strânsă în Uniunea Economică Eurasiatică.
  • faptul că, după criza politică din 2014 soldată, printre altele, cu pierderea Crimeii și cu formarea celor două republici separatiste în Lungansk și Donețk, pentru Ucraina s-au deschis o plajă de viitoruri posibile. Rămâne de văzut care din aceste viitoruri posibile se va actualiza în anii următori. Scenariile privind evoluția viitoare a statului vecin sunt variate, de la reintrarea întregii Ucraine sub influența Rusiei la divizarea de facto sau poate și de jure a acestei țări în funcție de clivajele cultural-lingvistice existente în sânul societății ucrainiene. În orice caz, este rezonabil să estimă că varianta de viitor pe care se va angaja la un moment dat Ucraina va avea un impact semnificativ asupra cursului pe care îl va urma Republica Moldova. Iar aceste variante pot fi dintre cele mai diferite: de la un scenariu în care apropierea de Rusia a Ucrainei (sau poate că doar … a unei părți din Ucraina) vor face desuet proiectul “Transnistria” și până la, varianta extrem de improbabilă, în care Ucraina (fără Crimea, se înțelege) ar intra într-o formă de asociere mai strânsă cu Uniunea Europeană.

În orice caz, putem afirma cu un anumit grad de certitudine că “viitorurile posibile” ale Ucrainei (și, prin ricoșeu, ale Republicii Moldova) nu vor fi decise exclusiv (și poate că nici în mod semnificativ) prin “compunerea  forțelor” politice active pe plan intern, ci vor fi influențate (poate chiar în mod hotărâtor) de dinamica echilibrului de putere la nivel mondial și de tipurile de soluții (sau revoluții) ce vor fi generate în privința chestiunilor fundamentale ale timpului nostru. Am dat mai sus o listă (scurtă) a unor astfel de chestiuni fundamentale și am menționat faptul că aceste chestiuni se vor decide într-un fel sau altul prin aportul constitutiv și decisiv al Federației Ruse (alături, se înțelege, de aportul SUA și a altor centre de putere semnificative in lume).

Dată fiind importanța extraordinară a Orientului Apropiat ne putem aștepta ca (r)evoluțiile viitoare din acest teatru geopolitic nr. 1 al lumii să aibă repercusiuni și în bazinul Mării Negre și în fostul spațiu sovietic, ca și în Uniunea Europeană. După intervenția în Siria, Federația Rusă a revenit în forță în acest teatru geopolitic, în care a ajuns un important jucător și, câteodată, arbitru, dislocând monopolul aproape exclusiv pe care SUA și aliații săi l-au avut în privința politicii de (mare) putere în Orientul Mijlociu în perioada de după sfârșitul războiul rece.

E greu de sus cum vor evolua lucrurile pe mai departe atât în Orientul Apropiat cât și în spațiul post-sovietic. De fapt, și în Uniunea Europeană lucrurile sunt mult mai complexe și mai puțin predictibile decât erau (sau cel puțin păreau a fi) în urmă cu doar câțiva ani. Un lucru este însă sigur, dincolo de toată retorica despre democrație, drepturi și multilateralism: politica de putere a revenit în prim planul relațiilor internaționale. Rămâne de văzut care vor fi pentru “restul lumii” consecințele confruntării tot mai acerbe în care s-au angajat SUA și Federația Rusă atât prin instrumentele politicii de putere (acolo unde aceasta este fezabilă și rentabilă, precum a fost cazul în Siria), cât și pe căi mai “soft” (precum instrumentalizarea “autocefaliei” ucrainiene în vederea fragmentării lumii ortodoxe și a diminuării influenței rusești în spațiul post-sovietic și nu numai).

În loc de concluzie: unioniști din toate țările, amintiți-vă de perenitatea politicii de putere în relațiile internaționale !

A vorbi de “Basarabia e România” fără a lua în considerare trecutul și prezentul politicii de putere în relațiile internaționale este o dovadă de mare naivitate (ca să folosesc cuvinte blânde, totuși). După cum am văzut mai devreme, cazul Basarabiei / Republicii Moldova este similar din multe puncte de vedere cu alte cazuri în care politica de putere și interesele superioare ale balanței de putere în marile centre politice ale lumii au dus la apariția și permanentizarea pe hartă a unor entități administrativ-politice precum Gibraltarul, Belgia sau Austria, aflate cumva în răspăr cu principiile ordinii de drept din anumite perioade istorice (principiul suveranității dinastice și, mai încoace, principiul suveranității populare).

Dacă Gibraltarul, Belgia și Austria pot fi considerate “efecte geopolitice” ale dinamicii istorice a echilibrului de putere în sistemul de state suverane din Europa modernă, cazul Basarabiei stă în strânsă legătură nu numai cu această dinamică istorică, dar și cu ceea ce s-a numit “Chestiunea Orientală”, adică gestionarea “masei succesorale” a fostului Imperiu Otoman. Prin ocuparea Basarabiei în secolul al XIX-lea Imperiul Țarist a atins maximul istoric al expansiunii sale teritoriale pe țărmul nord-vestic al Mării Negre, fără însă a câștiga un avantaj decisiv în privința obiectivelor strategice (hegemonie  politică durabilă asupra noilor state-succesoare ale Imperiului Otoman în Balcani și, cu atât mai puțin, ocuparea Constantinopolului și a regiunii Bosfor-Dardanele), în ciuda tuturor foloaselor logistice și economice ce au putut fi derivate de pe urma înglobării în cel mai întins stat de pe planetă a părții răsăritene a Țării Moldovei.

Spre deosebire de situația din Vestul și Centrul Europei, unde experimentul liberal al “sfârșitului istoriei” prin “integrare europeană” a pus capăt (cel puțin deocamdată) competiției teritoriale dintre state și a eliminat Belgia și Austria din colecția de “puncte fierbinți” în dinamica politicii de putere pe plan internațional, în Estul Europei și în Orientul Apropiat continuă să se ducă o luptă acerbă pentru controlul anumitor teritorii cu importanță strategică pentru marile centre de putere ale lumii.

O veste bună (cel puțin până la un punct) pentru locuitorii Republicii Moldova este că, în contextul dezvoltării tehnologiilor militare actuale, teritoriul țării lor pare să nu (mai) reprezinte un areal de importanță strategică pentru marea politică de putere pe plan internațional (cu atât mai mult cu cât I.V. Stalin a avut grijă să transfere în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene teritoriile basarabene învecinate  cu Dunărea și Marea Neagră). O veste mai puțin bună, nu doar pentru locuitorii Republicii Moldova, dar și pentru majoritatea oamenilor simpli din Estul Europei și din Orientul Apropiat, este că politica de putere prin utilizarea forței și prin încălcarea convențiilor dreptului internanțional a revenit în forță în ultimele decenii în această parte de lume printr-o succesiune de crize (de ex., invadarea și ocuparea Irakului, răsturnarea regimului Gaddafi în Libia, războiul din Siria, criza ucrainiană, cu conflictul armat din partea răsăriteană a acestei țări, etc.).

Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în anii următori și dacă, după această succesiune de crize, se va putea ajunge la un nou echilibru durabil fără un conflict militar major. În partea răsăriteană a Europei criza ucrainiană rămâne deschisă, în ciuda tuturor “progreselor” anunțate în ultima vreme (alegerea președintelui Zelenski, adoptarea de către parlamentul ucrainian a legii prin care se liberalizează vânzarea pământului către străini, etc.). În acest moment nu este deloc clar înspre ce tip de “viitor” se îndreaptă Ucraina și cum se va reuși depășirea enormelor probleme apărute în perioada de după “maidanul” din 2014, de la prăbușirea nivelului de trai și până la acutizarea tensiunilor între diversele regiuni istorico-culturale din această țară. După cum am menționat anterior, tipul de “viitor” de care îl va avea parte Ucraina va fi extrem de important și pentru plaja de opțiuni și acțiuni fezabile pe care o vor avea și cetățenii Republicii Moldova în viitorul mai mult sau mai puțin apropia.

Nu trebuie însă să uităm niciun moment că teatrul de confruntare (geo)politică din Ucraina este strâns corelat cu alte alte “dosare grele” pe plan internațional și, în mod particular, cu mutațiile în plină desfășurare din cel mai important teatru geopolitic de pe planetă, Orientul Apropiat. “Crimeea este Rusia” nu numai pentru că așa ar fi votat “liberi și nesiliți de nimeni” locuitorii acestei peninsule, dar mai ales pentru că, în perspectiva pierderii Ucrainei “maidanizate”, controlul acestui “bastion teritorial înaintat” a ajuns să aibă o importanță critică pentru proiectarea puterii rusești în acvatoriul Mării Negre și către Orient. Iar în Orientul Apropiat sunt în joc o serie de mize cu importanță extraordinară pentru interesele strategice ale Federației Ruse (și nu numai), de la dinamica formării prețului la hidrocarburi (petrol și gaz) pe “piața liberă” globală la gestionarea consecințelor exploziei demografice și a radicalizării religioase în țările arabe.

Indiferent dacă ne place sau nu, realitatea zilelor noastre este că și în timpul de acum (ca și în trecut, de altminteri) “Chestiunea Basarabiei” rămâne legată prin nenumărate (și deseori mai puțin vizibile) fire de legătură cu “Chestiunea Orientală”. Doar că în timpul de acum “Chestiunea Orientală” este mult, mult mai complicată decât era în timpul “Marelui Joc” din secolul al XIX-lea. Cockteilul de componente explozive din această parte a lumii este unul cu adevărat dătător de fiori, de dependența critică a sistemului financiar (și în ultimă instanță, economic și social) al lumii occidentale bazat pe dolarul ex nihilo de aprovizionarea cu energie din această parte a lumii, la conflictul dintre eshatologiile iudaică și șiită și la disputa privind Ierusalimul și locurile sale sacre.

Evident, nu putem cere activiștilor unioniști să fie în temă cu detaliile extrem de complicate ale “Chestiunii Orientale” din vremea nostră. Pe de altă parte, în condițiile în care Orientul Apropiat a ajuns să fie primul teatru geopolitic al lumii, poate ar fi util ca măcar unii din activiștii unioniști să conștientize importanța critică pe care dinamica (dez)echilibrului de putere din această parte a lumii o are pentru deschiderea sau închiderea unor orizonturi de acțiune politică în alte spații geopolitice, inclusiv cel în care “politica europeană de vecinătate” se suprapune peste „vecinătatea apropiată” a Federației Ruse. Nu pot decât să sper că textul de față va fi de folos unor cititori (inclusiv suporteri / votanți ai lui George Simion) în vederea conștientizării importanței rolului pe care politica de putere în cadrul sistemului modern de state l-a avut în apariția și menținerea pe hartă a unor entități politico-administrative, care altfel pot părea niște anomalii dacă ar fi să le judecăm din perspectiva unor principii nobile ale ordinii de drept naționale și internaționale, precum dreptul la autoderminare a popoarelor, suveranitatea populară sau, până la un moment dat în trecut, suveranitatea dinastică întemeiată pe doctrina monarhiei de drept divin. Cele câteva astfel “anomalii clasice” din sistemul de state european (Gibraltarul, Belgia, dar mai ales Austria) ne pot ajuta să punem perspectivă istorică fezabilitatea programului politic implicit în mesajul “Basarabia e România”, pe care îl putem întâlni înscripționat în nenumărate locuri publice din țara noastră.