III) De la trecutul la prezentul politicii de (mare) putere: “Crimea este Rusia” și mizele enorme ale evoluțiilor recente din primul teatru geopolitic al timpului nostru

Odată ajunși la problema raporturilor dintre Turcia și NATO putem face un mare salt în timp, până în epoca contemporană. Evoluțiile uimitoare întâmplate recent în această relație exprimă anumite mutații tectonice care au avut loc sau sunt în curs de realizare pe plan geopolitic în lume. Doar luând în considerare aceste mutații putem încerca să vorbim cu oareșcare sens despre fezabilitatea proiectului “România Mare în Europa” în condițiile timpului noastru, dar și prin raportare la lecțiile trecutului și la concluziile pe care le putem trage din precedentele istorice survoltate mai devreme (Gibraltarul, Belgia, Austria). În acest sens, voi încerca să trec rapid în revistă o serie de aspecte relevante.

Evoluțiile dramatice din ultimii ani ale situației din Orientul Mijlociu par a sugera că ne apropiem de încheierea unui ciclu istoric și că, în următorii ani, s-ar putea ca dinamismul acestei zone extrem de importante în politica mondială să evolueze după coordonate diferite de cele cu care am fost familiari decenii la rând.

Astfel, una din cele mai spectaculare evoluții recente este cursul propriu și divergent cu politica Washingtonului pe care Turcia a început să-l urmeze în perioada de după eșecul tentativei de puci din 2016 împotriva președintelui Erdogan. În contrast absolut cu situația de dinaintea puciului, când la un moment dat, după doborârea unui avion militar rusesc de către forțele militare turce, cele două state ajunseră la un minim al relațiilor istorice din ultimele decenii, din anul 2016 se poate constata realizarea unei adevărate revoluții în relațiile dintre Ankara și Kremlin. Această răsturnare cvasi-revoluționară a decurs în paralel cu înrăutățirea tot mai accentuată a relațiior dintre Washington și Ankara, pe fondul eșuării proiectului de răsturnare de la putere a regimului Assad în Siria.

Intervenția militară a Federației Ruse în Siria (unde a jucat un rol critic în nimicirea “Statului Islamic” și în supraviețuirea regimului Assad) și rolul neclar (dar se pare că decisiv) pe care serviciile de informații ruseși l-au avut în ruinarea tentativei de puci militar din Turcia au fost factori catalizatori ai declanșării unui adevărat cutremur geopolitic în plin proces de desfășurare în regiunea Orientului Apropiat, cu consecințe dintre cele mai importante atât pentru evoluția acestei regiuni, cât și cu implicații globale. În orice caz, putem observa că în ultimii ani a avut loc o degradare fără precedent istoric a relațiilor dintre Turcia și SUA. Un punct de referință în acest proces de degradare accelerată s-a înregistrat în ultimele săptămâni, în contextul intervenției militare turcești în Nordul Siriei, atunci când întreaga lumea a asistat cu sufletul la gură la situația absolut inedită ca un membru NATO (SUA) să amenințe cu forța armată  un alt membru al Alianței Nordatlantice (Turcia).  

Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în viitor. Un lucru însă este cert: niciodată alianța euroatlantică n-a fost mai fragilă decât în acest moment în care statul cu cea de a doua armata ca mărime (Turcia) din această alianță a ajuns să urmărească un curs de acțiune divergent de cel al SUA dar, pe de altă parte, convergent cu interese ale Federației Ruse. Nu avem cu să știm în acest moment dacă colaborarea recentă dintre Turcia și Rusia pe dosare critice precum gestionarea situației din Siria sau geopolitica energiei (gazoductul Turkstream, dar nu numai), față de care Washingtonul se situează pe poziții complet adverse, va fi însoțită pe viitor și de anumite realinieri geopolitico-militare, care să ducă de facto, dacă nu și de jure la ieșirea Turciei din NATO.

Dacă o astfel de evoluție va avea loc, atunci am asista nu numai la o adevărată revoluție geopolitică la Marea Neagră și în Orientul Mijlociu, dar și la apusul definitiv al ordinii internaționale unipolare coagulate în jurul SUA și a formulelor multilaterale euroatlantice de gestionare a relațiilor internaționale. O astfel de “revoluție multiplolară” ar aduce după sine o realiniere a echilibrului de putere la nivel internațional care în mod inevitabil va avea un impact profund și pe plan european, inclusiv sau mai ales în Europa de Est și la gurile Dunării.

Deocamdată este mult prea devreme să ne pronunțăm despre șansele de actualizare a acestei (r)evoluții, deși cele  întâmplate în ultimii ani par a sugera că trăim într-un timp al “tuturor posibilităților“. Un lucru este cert: intervenția Rusiei în conflictul sirian a fost un moment de turnură în relațiile internaționale din ultimele decenii. Această intervenție a deschis un nou orizont de evoluții, cu consecințe pe cele mai diverse planuri și asupra unor regiuni dintre cele mai diverse din lume.

Dar de ce a intervenit Rusia în Siria? Argumentul oficial pricipal este că această intervenție militară, realizată în conformitate cu normele dreptului internațional la cererea guvernului legitim de la Damasc, i-a fost necesară Rusiei din motive de securitate, pentru a “combate terorismul” prin preîntâmpinarea consolidării unu focar de radicalism islamic în Orientul Mijlociu, care ar fi putut să reînvigoreze flacăra jihadului în Caucaz și în fostele republici sovietice din Asia Centrală. Fără îndoială, există un grăunte de adevăr în acest argument, mai ales că în rândurile combatanților jihadiști din Siria s-au numărat și numeroși militanți islamiști proveniți din Federația Rusă și din “vecinătatea apropiată” acesteia. Pe lângă acest argument (indubitabil valabil), există însă “rațiuni de securitate” și mai importante, care au stat la baza deciziei lui Vladimir Putin de a interveni în Siria. Aceste rațiuni țin de geopolitica energiei în lumea contemporană, adică de modul în care controlul asupra unor teritorii cu rezerve mari de  hidrocarburi sau doar a unor teritorii importante pentru configurația transportului de hidrocarburi (petrol sau gaz) îl pot avea asupra prețului energiei în lume.

În acest sens, trebuie avuți în vedere doi factori extrem de importanți:

a) dependența critică a echilibrului bugetar al Federației Ruse de veniturile provenite din exportul de hidrocarburi, venituri care l-a rândul lor sunt influențate de evoluția prețurilor pe piețele energetice mondiale;

b) concentrarea extraordinară de resurse energetice în Orientul Mijlociu, fapt care, în conjuncție cu celelate variabile critice din această regiune (relațiile statului Israel cu vecinii săi musulmani, demografia explozivă din țările islamice, conflictul dintre mesianismul iudeu și cel islamic, în special șiit, cu privire la Ierusalim, diversele contradicții din interiorul lumii islamice) au făcut ca această regiune să devină principalul teatru geopolitic al lumii contemporane.

De modul în care sunt gestionate imensele probleme din această lume depind o mulțime de alte dosare și probleme la nivel global dar și din alte părți ale lumii, de la dinamica prețului la energie, cu toate consecințele de rigoare pentru bugetele consumatorilor de energie și până la sustenabilitatea sistemului financiar mondial, bazat în ultimă instanță, pe energodolar ca unică monedă cheie a sistemului monetar și financiar global. Iar de sustenabilitatea (sau fragilitatea) sistemului financiar global, ajuns în timpul unor experimente fără precedent istoric precum “relaxarea cantitativă” și “dobânzile negative”, depinde și viabilitatea actualului model politico-economic din lumea occidentală, vândut pe piață sub etichetele de “democrație liberală” și “capitalism democratic”. Ca să nu mai vorbim și de securitatea singurului “stat democratic din Orientul Mijlociu” și de posibilitatea aplicării “opțiunii Samson”, în cazul în care această securitate ar fi grav amenințată.

Așa că să nu ne mirăm prea tare că, după ce decenii la rând evoluțiile din acest teatru geopolitic al lumii au fost influențate în primul rând de intervențiile militare ale SUA, în 2015 Federația Rusă a decis să intervină militar în Siria. Asta după ce în anul anterior, în contextul crizei declanșate în Ucraina prin răsturnarea de la putere a președintelui Ianukovici, Crimeea a fost anexată la Federația Rusă. Între cele două mișcări definitorii pentru evoluția regimului Putin dar și a relațiilor internaționale contemporane (intervenția în Siria, anexarea Crimeii) există, evident, multiple legături de cauzalitate și raționalitate geopolitică, pe care voi încerca să le prezint cât mai succint prin referire la perspectivele de evoluție istorică ale statului rusesc.

Un prim fapt care ar trebui avut în vedere este că după 1989, prin renunțarea la “imperiul extern”, abandonarea ideologiei comuniste și prin desființarea Uniunii Sovietice, Rusia a părut la un moment dat a fi pornită pe un drum al declinului istoric care ar fi putut avea drept finalitatea transformarea fostului mare imperiu euroasiatic într-un fel de “Moscovie” modernă, adică un stat marginal în cadrul sistemului de state occidental, nu doar redus în partea apuseană la granițele din secolul al XVII-lea, dar și lipsit de influență la nivel global și amenințat de disoluție prin accelerarea fenomenelor de distanțare / autonomizare / independență față de centrul moscovit a republicilor componente din zona asiatică, în special a celor cu populație musulmană majoritară și cu resurse mari de petrol (Cecenia, Tatarstan). Această tendință istorică se vădea a fi destul de pronunțată la un moment dat în condițiile în care, după imensul proces de transfer de resurse realizat în timpul mandatelor lui Elțîn sub flamura luptei împotriva comunismului și a securizării tranziției Rusiei la democrație și capitalism, la putere se părea că se va înstăpâni o oligarhie de tip semibankircșina, dispusă să asigure exploatarea imenselor resurse ale spațiului euroasiatic (și în primul rând, a depozitelor energetice) în deplin acord cu canoanele neoliberalismului occidental.

După cum se știe, această tendință istorică n-a avut câștig de cauză, cel puțin nu atâta timp cât Vladimir Putin și sistemul pe care acesta îl reprezintă este la putere la Moscova. Punerea la punct a oligarhilor (care fie s-au supus noului sistem în schimbul păstrării resurselor “privatizate” în timpul lui Elțîn, fie au ajuns să bejenească prin stăinătate sau să facă cunoștință cu coloniile penitenciare prin Siberia, precum faimosul “luptător pentru democrație” Hodorkovski) și rezolvarea problemei cecene (cu rol de exemplu lămuritor pentru doți doritorii de independență din cadrul Federației Ruse) au fost două mutări decisive atât pentru consolidarea regimului Putin, cât și pentru stoparea procesului de disoluție istorică înspre direcția conturării unei “Moscovii de secol al XXI-lea” în centrul fostului spațiu politic țarist și sovietic. Mai mult, asemenea țarilor din vechime, fie ei “albi” sau “roșii”, după ce într-o primă etapă a tăiat “bărbile” (iar uneori și capetele) boierilor / oligarhilor și a reconsolidat autoritatea puterii centrale pe plan intern, în cea de a doua etapă “Țarul” Putin a trecut la “(re-)adunarea pământurilor rusești” și la o politică externă de re-echilibrare a forțelor pe plan internațional într-un mod care să fie favorabil operațiunii de refacere a puterii statului rus.

În acest sens, dacă e să luăm considerare legătura simbiotică dintre refacerea autorității interne și proiectarea puterii pe plan internațional în cadrul “permanențelor istorice” ale fenomenului politic rusesc, va trebui în mod obligatoriu să conștientizăm importanța extraordinară pe care o au cele două “bastioane teritoriale ultime” ale puterii statului rus la Marea Baltică și, respectiv, la Marea Neagră: Regiunea Kaliningrad și Peninsula Crimeea. Astfel, chiar dacă în configurația granițelor de după 1991, statul rus a rămas cu anumite segmente de litoral care îi permit ieșirea la Marea Baltică (mai precis, în Golful Findlandei) și la Marea Neagră (litoralul nord-estic al Mării Negre, cu baza navală de la Novorossiisk), capacitatea Rusiei de a proiecta putere militară în zona Mării Baltice și a Europei Centrale și de Nord precum și în acvatoriul Mării Negre și către Orientul Mijlociu și Mediterana stă în strânsă legătură cu controlul asupra Kaliningradului și, repectiv, a Peninsulei Crimeea.

Este binecunoscută butada lui Zbigniew Brzezinski că fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar cu o Ucraina subordonată, Rusia devine imperiu în mod automat. Actualizând această butată în relație cu evoluțiile din ultimul deceniu, s-ar putea spune că fără Crimeea, Rusia ar fi fost doar cel mai important dintre mai mulți actori de la Marea Neagră, dar cu Crimeea, Rusia devine nu doar puterea hegemonică în zona Mării Negre dar și unul din jucătorii cei mai importanți în teatrul geopolitic nr. 1 al timpului nostru: Orientul Apropiat.

Din această perspectivă, devine explicabilă decizia lui Vladimir Putin de a anexa Crimeea într-un context în care, după declanșarea operațiunii de schimbare de regim la Kiev și prin venirea la putere a forțelor anti-rusești și pro-occidentale, exista un risc semnificativ ca Rusia să piardă definitiv nu doar Ucraina (angajată într-un fel sau altul pe drumul “integrării euroatlantice”), dar și Crimeea ca bastion înaintat al puterii militare ruse la Marea Neagră și ca trambulina crucială pentru o politică de mare putere în Orientul Mijlociu și la Bosfor. Este drept că prin anexarea Crimeei relațiile Rusiei cu Occidentul și, în special, cu SUA au ajuns la un minim istoric, dar pe de altă parte această prin această operă de “adunare a unui pământ rusesc” regimul Putin nu numai că și-a consolidat suportul intern, dar a și câștigat un as foarte important pentru “Marele Joc” din Orientul Apropiat, în care sunt în joc și chestiuni de importanță vitală pentru viitorul Rusiei și al lumii.

Anexarea Crimeei a fost însă prezentantă ca fiind un act legitim, în deplină concordanță cu principii fundamentale ale ordinii politice democratice și a dreptului internațional, precum “suveranitatea populară” și a „dreptul popoarelor la auto-determinare”. Sloganul “Crimeea este Rusia” sub care s-a desfășurat procesul de anexare a fost validat la urne prin referendumul în care majoritatea covârșitoare a populației a acestei peninsule locuite preponderent de rusofoni și-a exprimat opțiunea politică în privința revenirii la “Patria Mamă”. În ciuda contestării corectitudinii acestui referendum de către alte state, până la urmă capacitatea politico-militară a Federației Ruse și-a spus cuvântul nu numai în privința rapidității anexării și integrării Crimeii, dar și în ceea ce privește defășurarea unei politici externe prin ignorarea sancțiunilor declarate de “comunitatea internațională”.

În consecință, la cinci ani de la anexarea Crimeii și la patru ani de la intervenția militară în războiul din Siria se poate vedea clar că, dincolo de pierderile suferite în urma sancțiunilor economice (care s-au dovedit însă a fi benefice pentru anumite sectoare ale economiei rusești, precum agricultura) noul curs de politică externă a statului rus a avut un impact major în zona Orientului Apropiat și la Bosfor și a contribuit la potențarea unor tendințe către multipolaritate în relațiile internaționale.

Printre rezultatele cele mai importante ale acestui curs politic se pot numără:

  1. salvarea regimului Assad și, prin ricoșeu;
  2. prevenirea capturării teritoriul statului sirian de către puteri străine interesate (printre altele) în utilizarea acestui teritoriu pentru influențarea piețelor energetice într-o direcție contrară cu interesele strategice ale statului rus;
  3. asumarea de către Rusia a statului de jucător major major și, uneori, arbitru în complicatele competiții dintre diversele centre de putere din Orientul Apropiat;
  4.  “întoarcerea” Turciei și fragilizarea alianței nordatlantice;
  5.  cooptarea Chinei înspre o direcție de evoluție multipolară în relațiile internaționale, etc..

Față de situația de acum zece ani, realitatea de pe teren arată foarte diferit în multe zone ale lumii. În ansamblu, mulți parametri fundamentali ai arhitecturii internaționale cu origine la începutul anilor 90 sau chiar în perioada imediat următoare celui de Al Doilea Război Mondial sunt în plin proces de schimbarea. Nu este exclus ca în contextul deplasărilor de forță și a mutațiilor în echilibrele internaționale, să fim martorii unor restructurări și reechilibrări majore în următorii ani.

O serie de întrebări fundamentale privind cursul lumii în deceniile următoare ale secolului al XXI-lea rămân deschise. Formularea răspunsurilor / soluțiilor va fi rezultatul unor “compuneri de forțe” la nivel global și regional în care ne putem aștepta că Federația Rusă, cu interese evidente atât la nivel global dar și în regiunea “vecinătății apropiate” din spațiul ex-sovietic ,va juca un rol important.

În cele ce urmează, mă voi mărgin să trec în revistă doar câteva din aceste chestiuni fundamentale ale timpului nostru. Cum ar fi:

  1. Se va reuși evitarea unui război între mari puteri înarmate nuclear?
  2. Se va reuși menținerea unui echilibru de putere la nivel militar între SUA și Federația Rusă, în condițiile abandonării tratatelor internaționale care reglementau înarmarea nucleară și a dezvoltării unor noi tipuri de arme cu încărcătură nucleară dar și de altă natură?
  3. Se va reuși evitarea unui război între Israel și Iran (cu consecințe incalculabile atât la nivel regional cât și global, inclusiv în ceea ce privește atragerea SUA și, eventual, a Federației Ruse în acest conflict), în condițiile în cercuri influente din aceste țări există mari așteptări mesianice (evident de natură diferită, unii îl așteaptă pe moshiach, alții pe marele mahdi) în legătură cu un astfel de conflict?
  4. Se va reuși gestionarea situației din Orientul Apropiat și a consecințelor marii explozii demografice încă în plină desfășurare în lumea islamică prin evitarea unui război generalizat în regiune?
  5. Va putea supraviețui sistemul financiar mondial (și, prin ricoșeu, sistemul economic și politic occidental) unei explozii a prețului la energie provocată de conflicte militare capabile să afecteze grav aprovizionarea cu energie la un preț rezonabil din această regiune în care sunt concentrate cele mai mari rezerve de energie fosilă din lume?
  6. Va putea supraviețui sistemul financiar actual în condițiile în care tendințele de dedolarizare s-ar accentua pe piețele energetice și de alte resurse critice?
  7. Dolarul va rămâne monedă cheie a sistemului financiar mondial sau vom asista în următorii ani / următoarele decenii la apariția unor aranjamente monetare / monede cheie alternative?
  8. Cursul de politică externă și internă al Federației Ruse și al Turciei se va schimba semnificativ după ce (inclusiv din motive biologice) actualii lideri nu vor mai fi la cârmă?
  9. Ucraina va supraviețui ca stat unitar pe termen mediu? Sau vom asista la o accentuare a diviziunilor și tensiunilor din această mare țară vecină până la punctul în care zona vestică va opta pentru o anumită formulă de “integrare europeană” iar teritoriile cu o preponderență a rusofonilor se vor orienta către reintegrarea în “russkii mir” (“lumea rusă”), alături de Crimeea? Care va fi viitorul Transnistriei într-un astfel de scenariu? Sau, dimpotrivă, în timp vom asista la refacerea legăturilor dintre o Ucraină unitară și Federația Rusă, eventual în anumite forme de cooperare în cadrul Uniunii Economice Euroasiatice?
  10. NATO va continua să existe în forma actuală pe termen mediu-lung sau vom asista în următoarea perioadă la o schimbare semnificativă în arhitectura de securitate a lumii occidentale? Vom fi martori în anii următorii la o ieșire de facto a Turciei din NATO? Sau poate chiar la o ieșire de jure?
  11. Uniunea monetară europenă va putea supraviețui în cazul unei suprapuneri sincronice între o criză bancară majoră (o evoluție nu tocmai improbabilă în timpul de acum, în care am aflat recent că Deutsche Bank, una din cele mai importante bănci din Europa și adevărat pilon al economiei economiei germane, a raportat pentru semestrul 3 din 2019 pierderi în valoare de …. 832 milioane euro!!!) și o criză a “datoriilor suverane” survenită în unul din statele campioane în întrecerea europeană  a îndatorării pe cap de locuitor, precum Italia, Spania sau Portugalia?

Evident, acestea sunt întrebări grele. Pe care nu le citiți în fiecare zi în presa mainstream (care preferă să focalizeze atenția marelui public pe problemele “cu adevărat serioase”, precum peripețiile micuței revoluționare de profesie Greta Thunberg, drepturile minorităților sexuale non-binare, respectiv accesul la toaletă a persoanelor de “al treilea gen”, etc., etc., etc.).

Asta nu înseamnă că aceste întrebări nu se pun în locuri unde se iau decizii importante și că “factorii interesați” nu alocă resurse colosale pentru soluționarea într-o formă sau alta a acestor probleme.