II) Un scurt recurs la istorie:

b) Aspecte esențiale privind dinamica istorică a statului rus și locul Basarabiei în lungul drum (niciodată finalizat) al celei de a Treia Rome către Constantinopol

În acest moment, este cazul să rememorăm câteva aspecte esențiale privind evoluția istorică a statului rus și a rolului pe care acesta l-a jucat în dinamica echilibrului de putere pe plan european și mondial.

Pentru a rezuma foarte pe scurt (și, inevitabil, caricatural) o poveste lungă și complicată, se poate spune că în evoluția istorică a statului rus cu centrul politic la Moscova se pot evidenția trei etape istorice majore.

O primă etapă, ar fi etapa în care statul moscovit era doar unul din cele câteva statele rusești apărute în urma dezintegrării vechii Rusii cu centrul politic și spiritual la Kiev și a cotropirii majorității teritoriilor rusești de către imperiul eurasiatic al mongolilor. În această etapă, statul moscovit a avut o prezență marginală în dinamica europeană, fiind important mai ales ca centru ortodox independent, care a refuzat toate încercările de integrare în structurile occidentale construite în jurul catolicismului.

A doua etapă este aceea în care statul moscovit “velicorus” a reușit nu numai să se emancipeze definitiv de sub dominația tătară și să preia moștenirea eurasiatică a imperiului lui Ginghis-Han, dar și să “recupereze pământurile rusești“ prin înglobarea, într-o formă sau alta, a celorlalte  “Rusii” (Bielorusia, Malorusia, Novorusia). În aceste condiții, Rusia devine un centru de putere major în partea răsăriteană a Europei, în competiție directă cu celelalte mari puteri ale vremii, Republica Polono-Lituaniană, Regatul Suedez, Imperiul Otoman.

A treia etapă, parțial suprapusă cu cea anterioară, a fost etapa “occidentalizării” petriniene și a integrării definitive a Rusiei în sistemul de state european, astfel că, începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, diplomația și armatele rusești au devenit un factor constitutiv în dinamica menținerii echilibrului de putere pe continent. În această etapă imperiul rusesc (deja cel mai întins stat continental din lume) a avut două direcții de expansiune strategică și de proiectare a influenței în Europa: a) direcția nordică (deschisă după anexarea fostelor teritorii ale imperiului suedez de pe țărmul răsăritean al Mării Baltice și, mai apoi, prin înglobarea unei părți semnificative din fostul stat polono-lituanian) și b) direcția sudică, prin anexarea țărmului nordic al Mării Negre (inclusiv a Peninsului Crimeea, sediul formațiunii statale tătărăști căreia până la Petru cel Mare statul rus a fost nevoit să-i plătească în mod regulat sume considerabile pentru “răscumpărarea păcii”) și, mai apoi, către gurile Dunării și, prin Peninsula Balcanică, către strâmtorile Bosforului stăpânite de turci. Confruntarea cu imperiul turcesc și înaintarea către Bosfor a fost legitimată și în numele apărării credinței creștine ortodoxe și a eliberării popoarelor creștine de sub jugul stăpânirii otomane.

În această etapă Imperiul Țarist ajunge să joace un rol tot mai important în viața celor două principate românești vasale ale Imperiului Otoman. Trebuie remarcat faptul că, odată cu cucerirea țărmului nordic al Mării Negre și cu apariția perspectivelor cât se poate de reale de expansiune rusească dinspre Dunăre către Constantinopol și Dardanele, celelalte mari puteri au început să se intereseze tot mai strâns de “Chestiunea Orientală” și de evoluțiile din Peninsula Balcanică.  În consecință, funcționarea echilibrului european, dar și a celui global (echilibrul rezultat din așa numitul “Mare Joc” având ca obiect controlul unor părți din marea masă continentală asiatică de către ruși și, respectivi, britanici) a ajuns să influențeze în mod decisiv traiectoria istorică a Europei de Sud-Est, inclusiv în ceea ce privește configurarea granițelor trecute sau prezente.

Astfel, în ceea ce privește Țările Române tocmai dinamica echilibrului european (care ar fi fost grav perturbat dacă una din marile puteri ar fi reușit să-și consolideze un monopol absolut asupra Gurilor Dunării prin anexarea ambelor principate) în sistemul “Pentarhiei europeane” a epocii a contribuit din plin la deschiderea unui spațiu de manevră, care a putut fi exploatat de elitele locale pentru crearea și consolidarea statului român modern. Într-o primă fază rivalitatea dintre marile puteri europene a favorizat evitarea scenariului de împărțire a teritoriului celor două principate între vecini mai mari și mai puternici, după bine-cunoscutul scenariu aplicat Poloniei (împreună cu care, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, principatele erau luate în calcul pe post de monedă de troc în negocierile marilor cancelarii ale timpului). De fapt, izbucnirea Revoluției Franceze, cu tot cortegiul de răsturnări din temelie a vechii ordini europene a contribuit în mod direct la salvarea Imperiului Otoman de la o divizare timpurie (ceea ce ar fi putut include o foarte probabilă împărțire a Țărilor Române între pretendenții la masa credală a imperiului turcesc).

După cum bine se știe, în ciuda influenței crescânde pe care Imperiul Rus a ajuns să o exercite în decursul a câtorva decade din secolul al XIX-lea în viața celor două principate românești (ca și, de altfel, în politica internă a noilor state apărute în Balcani: Grecia, Serbia, Muntenegrul, Bulgaria) expansiunea teritorială a acestui imperiu în Sud-Estul Europei a trebui să se limiteze la anexarea Basarabiei.

Dar ce a fost importantă anexarea Basarabiei la cel mai întins stat de planetă? A existat vreo rațiune strategică în atașarea teritoriului dintre  Dunăre, Prut și Nistru la imperiul țarilor, alta în afara de chestiunea “de principiu”, comunicată de țarul Alexandru al II-lea primului-ministru român Ion C. Brătianu la finalul tratativelor de la Livadia (Crimeea) din 1876, anume că Basarabia (de Sud) ar fi fost primul teritoriu pierdut din cele pe care Rusia le-a cucerit cu forța armelor de la începutul existenței sale ca stat și că ar fi o datorie pioasă față de memoria tatălui său Nicolae I să redobândească acest teritoriu (vremelnic) pierdut?

Rațiunea sau rațiunile strategice depind în ultimă instanță de obiectivele strategice, pe termen lung, pe care și le stabilește un stat sau oricare entitate.  Astfel, în vremea anexării Basarabiei dar și în secolul care a urmat statul rus a avut ca obiective strategice al politicii sale nu doar asigurarea liberei navigații între Marea Neagră și Marea Mediterană, ci și eliberarea popoarelor din Balcani de sub ocupația turcească și, în cele din urmă, ocuparea Constantinopolului, ca încununare apoteotică a procesului istoric de recuperare de către cea de a Treia Romă a moștenirii Imperiului Bizantin. Evident, ocuparea de către Rusia a Constantinopolului și a regiunii strâmtorilor ar fi însemnat o creștere exponențială a puterii colosului eurasiatic, cu consecințe incalculabile pentru redefinirii echilibrului puterii nu doar în Europa, ci în întreaga lume.

Nu e de mirare că blocarea unei astfel de evoluții a fost un obiectiv prioritar pentru Imperiul Britanic, altfel angajat în decursul secolului al XIX-lea și în competiția cunoscută sub numele de “Marele Joc” (“Great Game”) pentru ocuparea masei continentale asiatice. Trebuie însă spus că au existat și oscilații în politica rusească față de Imperiul Otoman, determinate nu numai de dinamica balanței de putere pe plan internațional, dar și de preferințele ideologice ale cercurilor conducătoare rusești. De pildă, în perioada de maximă slăbiciune a puterii turcești cuprinsă între Bătălia de la Navarino și Războiul Crimeii țarul Nicolae I, un adept al legitimismului dinastic și un contra-revoluționar de cea mai pură speță, a preferat varianta unui imperiu turcesc cvasi-vasal alternativei de a încuraja forțele revoluționare din Balcani în revoltă față de stăpânul dinastic de la Constantinopol.

În consecință, dată fiind atât dinamica echilibrului de putere la nivel mondial din secolul al XIX-lea (în care pilonul ultim de rezistență al Imperiului Otoman îl reprezenta forța militară a Imperiului Britanic și a altor state interesate în supravițuirea imperiului turcesc), dar și tehnologiile și logistica militară specifice epocii, Basarabia a fost importantă pentru Imperiul Țarist din cel puțin două rațiuni strategice:

a) pentru a asigura un avans strategic în deplasările de trupe către Balcani, în așa fel încât armatele rusești să aibă timp suficient și șanse reale pentru a înfrânge decisiv forțele turcești înainte ca escadrele puterilor inamice să poată să se mobilizeze în sprijinul imperiului otoman;

b) pentru a asigura prezența rusească la Dunăre și a cotrola ieșirea la Marea Neagră a acestui fluviu care, în decursul secolului al XIX-lea, a devenit tot mai important în comerțul internațional.

Așadar, atâta vreme cât ieșirea la Mediterana și controlul strâmtorilor Bosforului au rămas un obiectiv strategic pentru imperiul rusesc, Basarabia a continuat să rămână un teritoriu de importanță strategică pentru acest imperiu. Unicul moment istoric în care s-a părut că Rusia ar fi avut șanse reale să atingă acest obiectiv strategic a fost în prima parte a Primului Război Mondial, atunci când, prin schimburile de note diplomatice între guvernele de la Londra, Paris și Sankt-Petersburg, Rusiei i s-a recunoscut dreptul să anexeze Constantinopolul, teritoriul din jurul strâmtorilor Bosfor și Dardanele precum și a unei părți din Asia Mică după înfrângerea și scoaterea din luptă a Imperiului Otoman.

După cum bine se știe, Primul Război Mondial a generat o adevărată revoluție geopolitică (și nu numai) a Orientului Mijlociu nu prin ocuparea de către cea de  a Treia Romă a Constantinopolului, ci prin “Declarația Balfour”, prin care s-a deschis calea către înființarea statului Israel (cu capitala de facto deși, deocamdată, încă nu deplin de jure,la Ierusalim). Cât despre Rusia, începând in primăvara lui 1917 aceasta a intrat într-o „vreme a tulburărilor” care o va zgudui din temelii și o va preface în poligonul de încercare nr.1 al sângerosului experiment de creare a paradisului materialist pe pământ în formulă marxist-leninistă.

În contextul disoluției autorității militare și politice asociate cu procesele revoluționare din 1917-1918, o parte a teritoriilor fostului imperiu țarist, în special cele cu populație non-slavă, se vor emancipa de sub controlul Moscovei, formând noi state suverane (Finlanda, Estonia, Lituania, Polonia). Basarabia va intra în componența României Mari prin decizia Sfatului Țării și cu sprijinul armatei române, care a reușit să pună capăt încercărilor de exporta revoluția roșie peste Nistru. În schimb, bolșevicii învingători în războiul civil vor reuși cu metodele lor “specifice” să redobândească controlul asupra celorlalte teritorii din Caucaz și Asia Centrală ale fostului imperiu țarist care încercaseră, într-o formă sau alta, desprinderea de centrul imperial de la Moscova. Reunind sub flamura roșie cu seceră și ciocan imensele resurse din vastul spațiu euroasiatic, URSS va reveni pe  prima scenă a politicii mondiale și, după cel de-al Doilea Război Mondial, va recupera toate teritoriile aparținătoare fostului imperiu țarist. Basarabia (a cărei unire cu România Moscova n-a recunoscut-o niciodată) va fi anexată statului sovietic, împreună cu Bucovina de Nord, care nu a aparținut însă niciodată imperiului țarist.

Trebuie remarcat că, în ciuda retoricii revoluționare privind emanciparea claselor și popoarelor asuprite, URSS nu a renunțat la obiectivul strategic de a obține controlul asupra Bosforului. În fapt, ridicarea de către Kremlinul roșu a unor pretenții de control și influență la Bosfor a jucat rolul de “picătură care a răsturnat paharul” în alianțele vremelnice pe care Moscova le-a încheiat în perioada celui de al Doilea Război Mondial atât cu Adolf Hitler, cât și cu puterile anglo-americane. Astfel, cererile Moscovei privind dobândirea unei sfere de influență în Sud-Estul Europei (baze militare în Bulgaria și control în zona Bosforului), exprimate de Molotov în contextul discuțiilor pe care acestea le-a purtat cu conducerea nazistă în noiembrie 1940 au contribuit din plin la eșecul acestor convorbiri și la grăbirea deciziei lui Adolf Hitler de a ataca Uniunea Sovietică. Mai târziu, în perioada tensionată de după încheierea războiului, declanșarea de către URSS în 1946 a așa-numitei “crize a strâmtorilor”, prin solicitările transmise Turciei în vederea schimbării prevederilor Convenției de la Montreaux privind reglementarea traficului maritim în strâmtori a reprezentat un factor importat în deteriorarea accelerată a relațiilor dintre foștii aliați din coaliția anti-hitleristă și în declanșarea așa-numitului  “războiu rece”. Ca urmarea a acestei “crize a strâmtorilor” Turcia a renunțat la politica de neutralitate în favoarea apropierii de USA, pentru ca mai apoi, din 1952, să devină membru al NATO.