Un scurt excurs istoric și câteva considerații privind politica și echilibrul de putere în relațiile internaționale

Nu cred că este călător de-a lungul șoselelor României sau turist prin marile centre urbane ale țării căruia să nu-i fi sărit în ochi sloganul “Basarabia în România”, scris undeva, într-un loc vizbil, în contexte dintre cele mai diverse, de la poduri peste autostrăzi până la colțuri de strădulețe din campusuri universitare.

În ce mă privește, după ce de ani de zile m-am tot pus întrebarea cine a făcut efortul considerabil și sistematic de a pune în atenția românilor din toate părțile țării acest mesaj politic unionist, de câteva zile m-am lămurit în privința inițiatorului acestei campanii de conștientizare civică. Astfel, cu ocazia lansării de carte realizată în data de 1 noiembrie 2019 într-o librărie din Timișoara de către George Simion, cunoscut militant unionist și fost candidat la alegerile pentru Parlamentul European din acest an, mi s-a confirmat de către domnul Simion că, da, e adevărat, campania “Basarabia e România” a fost inițiată de dumnealui și a fost realizată de dânsul și echipa lui de susținători din toată țara.

Fără îndoială, George Simion este una din aparițiile interesante din arena publică românească a ultimilor ani, un tânăr activist civic care prin activitatea sa de până acum s-a poziționat favorabil pentru o da startul unei cariere politice de lungă durată. Astfel, după ce ani de-a rândul a făcut campanie pro-unionistă sub sloganul “Basarabia e România”, în acest an domnul Simion a participat la alegerile parlamentare, reușind un scor apreciabil pentru un candidat independent intrat pentru prima data în ringul politic. Cu cele 117.141 voturi obținute la alegerile europarlamentare George Simion a reușit o performanță respectabilă pentru un candidat independent intrat pentru prima dată pe ringul politic, în condițiile în care partide cu istoric de participare la guvernare și cu rețele locale au obținut mai puține voturi (de exemplu, UNPR, cândva partid manivelă pentru asigurarea majorităților la guvernare, a reușit “performața” de a primi doar 54.942 voturi). Plecând de acest capital electoral, domnul Simion a lansat o mișcare politică  “România Mare în Europa”, care, din câte am înțeles, ar urma să se transforme într-un partid de dreapta, consevator și explicit unionist.

Întrucât am fost întrebat de mai multe persoane despre opinia mea privind această mișcare politică, ba am primit și invitația de a mă alătura acestui proiect politic, după experiența interacțiunii cu domnul Simion la lansarea de carte și după lectura volumului lansat de dumnealui (și) la Timișoara, am considerat că ar fi util să sistematizez și să fac publice câteva din gândurile care mi-au trecut prin minte după ce m-am întâlnit cu inscripția “Basarabia în România” în locuri dintre cele mai diverse din țara noastră. Fiind un împătimit într-ale lecturii istorice, dar și o persoană interesată să se dumirească cât de cât în privința întâmplărilor curioase din timpul pe care ni s-a dat să-l trăim, nu am putut să nu pun în perspectivă istorică proiectul politic pe care ni-l propune sloganul “Basarabia în România” prin raportare atât la exemple comparabile din istorie, dar și la anumite evoluții recente de pe arena internațională, care pot avea o relevanță ridicată pentru problema în cauză (precum punerea în practică a sloganului “Crimeea este Rusia” prin anexarea acestei peninsule de către Federația Rusă în anul 2014).

I) Un scurt recurs la istorie:

a) Ce au în comun Gibraltarul, Belgia și Austria? Câteva remarci despre efectele pe termen lung ale dinamicii echilibrului de putere în sistemul de state european

Înainte de discuta despre valoarea de adevăr (istoric sau de orice altă natură) a afirmației  “Basarabia e România” (sau a oricăror altor afirmații similare, de tipul “Kosovo e Serbia”, “Crimeea este Rusia”, etc., etc.”), aș vrea să propun cititorilor un mic exercițiu de geografie politică și istorică. Un exercițiu care însă va fi precedat de un extrem de scurt dar necesar preambul teologico-politic.

Acest preambul constă din afirmația, extrem de brutală în brevitatea ei, dar totuși adevărată în cea mai de pe urmă instanță, că întreaga experiență politică a ceea ce se numește “Modernitate” este rezultatul căderilor din Adevăr și al schismelor din interiorul lumii creștine care au dus, printre altele, la despărțirea Bisericii Catolice din Apus de Biserica Ortodoxă din Răsărit, iar în Apus, la conflictul dintre Sarcedotium și Imperium iar mai apoi la emanciparea (fie și pe calea Reformei religioase) autorităților politice din Europa Occidentală de sub “dictatus papae”.

După acest preambul (pe care cei mai puțin duși la Biserică pot să-l ignore, evident cu riscurile epistemice și personale de rigoare), propun să trecem la exercițiul propriu-zis. Exercițiul va implica evocarea pe scurt a istoriei unor entități politice din Europa cu un profil istoric mai special. Entitățile în cauză sunt Gibraltarul, Belgia și Austria (renunț la include în discuție și Elveția, dar doar din rațiuni de spațiu, ca să nu prelungesc analiza cu aspecte indubitabil interesante, dar care, până la un anumit punct, pot fi trecute cu vederea într-o istorie a echilibrului de putere în Europa).

Ce au așadar în comun Gibraltarul, Belgia și Austria, pe lângă faptul că în fiecare din aceste state un segment major al populației (dacă nu majoritatea locuitorilor) vorbesc limba și împărtășesc cultura unor state învecinate și, de regulă, mult mai mari ca teritoriu și populație (Spania, Franța, Germania)?

Foarte pe scurt, Gibraltarul, Belgia și Austria (în configurația actuală, se înțelege) au în comun modul în care au apărut pe harta (geo)politică a Europei în urma unor conflagrații militare la scară mondială care au decis reconfigurarea echlibrului între principalele centre de putere europene (și nu numai).

Aspectul esențial, pe care niciodată nu trebuie să-l trecem cu vederea este că, de la căderea Imperiului Roman pe continentul european (unde s-au petrecut evenimentele cruciale pentru evoluția umanității cel puțin în ultimul mileniu) au existat mai multe centre de putere, în ciuda pretențiilor de autoritate universală / continentală pe care le-au putut avea la un moment dat vreunul din aceste centre. După Carol cel Mare a existat mereu în Europa Occidentală un “centru imperial”, dar acesta n-a fost niciodată suficient de puternic pentru a-și subordona politic și ideologic celelalte centre de autoritate și putere de pe continent. În special după fragmentarea religioasă și culturală adusă de Reformă, șansele de unificare politico-culturală în fosta Respublica Christiana au ajuns să fie practic neglijabile.

Astfel, dacă primul “Război de Treizeci de Ani” (1618-1648) a consfințit eșecul ultimei încercări “medievale” întreprinse de dinastia imperială habsburgică de a forța militar unificarea religioasă și politică a “Sfântului Imperiu Romano-German”, istoria următoarelor trei secole, până la cel de-al doilea “Război de Treizeci de Ani” (1914-1945) a fost în mare măsură istoria luptelor pentru păstrarea echilibrului de putere de continent, dincolo de toate prefacerile culturale, ideologice și politice care au avut loc în cadrul civilizației europene. Chiar dacă principiile de legimitare a puterii au putut să se schimbe în decursul timpului (de la monarhia de drept divin la monarhia constituțională iar mai apoi la diversele republicanisme democratice liberale, dictatorial-naționaliste sau socialiste) constanta primordială a politicii internaționale a rămas menținerea echilibrului de putere pe continentul european. Deși în anumite momente istorice au existat state care au exercitat pentru o scurtă vreme o hegemonie politică și militară la nivel continental (Imperiul Francez al lui Napoleon sau cel de-al Treilea Reich al lui Adolf Hitler), de fiecare dată aceste încercări de control hegemonic au fost ruinate de către celelalte centre de putere, cu extensiuni extra-continentale (Marea Britanie, Rusia țaristă și cea sovietică, SUA).

Importanța raporturilor de forță și, implicit, a echilibrului de putere nu trebuie niciodată subestimată pentru a înțelege atât cursul istoriei în trecut, cât și realitățile prezentului. Astfel, chiar dacă în anumite epoci anumite principii de legitimare a puterii au fost dominante, cu toate consecințele de rigoare în ceea ce privește modul de exercitare a puterii sau de configurare a frontierelor statale, în ultimă instanță interesele superioare ale marilor puteri au prevalat asupra acestor principii în numele găsirii unui echilibrul acceptabil pentru principalele centre de putere din lume.

Cazul Gibraltarului ne înfățișează cum se poate de clar cum principiul dinastic, care era principiul fundamental de legitimare a puterii în epoca în care această entitate apare pe harta Europei (începutul secolului al XVIII-lea), a fost limitat din rațiuni de power politics. Războiul în urma căruia englezii au anexat acest punct strategic extrem de important  a fost “Războiul de Succesiune Spaniol”, unul din numeroasele războaie de succesiune purtate în secolul al XVIII-lea pentru gestionarea impactului pe care îl aveau asupra echilibrului european complicațiile rezultate din împărțirea masei succesorale ale diverșilor dinaști europeni. Astfel, chiar dacă dinaștii englezi (protestanți din dinastia de Orania) nu aveau propriu-zis niciun  “drept de moștenire” asupra Gibraltarului (așa cum puteau pretinde cele două dinastii catolice concurente la tronul Spaniei, Bourbonii și Habsburgii), în numele “balanței de putere” în Europa, dar și din considerante privind proiectarea puterii maritime a Angliei în Mediterana, Gibraltarul a ajuns de jure o posesiune a coroanei britanice prin Pacea de Utrecht (1714). De atunci și până astăzi Gibraltarul a fost o posesiune inalienabilă a statului (imperiului) britanic și așa va rămâne și după ce Regatul Unit va părăsi Uniunea Europeană în urma finalixării procesului de Brexit.

Cazul Belgiei este și el cât se poate de interesant. Începutul Belgiei ca entitate politică distinctă își are originea în răscoala Țărilor de Jos, puternic afectate de Reformă, împotriva dinaștilor catolici din familia de Habsburg, cea mai puternică  casă domnitoare din Europa Occidentală a acelui timp. “Provinciile Unite”, preponderent protestante, și-au dobândit în cele din urmă independența, care a fost recunoscută la nivel internațional prin Pacea din Westfalia (1648). Provinciile catolice rămase sub controlul dinastiei de Habsburg (inițial ramura spaniolă, apoi cea austriacă) au ajuns să fie (re)unite cu celelalte “’Țări de Jos” pentru o scurtă perioadă de timp în anii de refacere a echilibrului european, grav bulversat de Revoluția Franceză și de aventura napoleoniană. Desprinsă din “uniunea” cu Olanda prin revoluția din 1830, Belgia a supraviețuit ca stat compozit din două grupuri etnico-lingviste cu strânse legături cu populația majoritară din țările vecine (valonii cu Franța și flamanzii cu Olanda) în mare măsură din rațiuni de echilibru european la gurile Rinului. Garantare neutralității Belgiei va fi un principiu sacrosant pentru diplomația Marii Britanii (puterea pivot a sistemului de state european). Iar în august 1914 tocmai violarea teritoriului belgian de către armata germană îi va furniza Marii Britanii necesarul casus belli pentru a interveni în marea conflagrația în plină desfășurare pe continent.

Dar evident cazul cel mai instructiv este Austria, care secole de-a rândul a constituit nucleul dur al domeniilor ereditare ale Casei de Habsburg. Situată în centrul continentului european, dar fiind în același timp, după cum o arată și numele, un teritoriu de margine, o “marcă” răsăriteană a lumii germanice, Austria a rămas un centru imperial important, care, însă, de la un moment dat,  a pierdut lupta pentru hegemonie în teritoriile locuite de germani în favoarea Prusiei, alt stat apărut la fruntariile imperiului german medieval. Situația a devenit critică în secolul al XIX-lea, atunci când principiul dinastic și al monarhiei de drept divin a fost pus sub semnul întrebării de doctrina suveranității populare și de naționale, care cerea nu doar legitimarea puterii de jos, de la popor, dar și configurarea granițelor statelor în conformitate cu ceea ce avea să fie cunoscut drept principiul “autodeterminării naționale“.

În aceste condiții, dilema de viață și moarte a naționalismului german, dar și coșmarul arhitecților și gardienilor “echilibrului europan” (și, implicit, mondial) a fost exprimată în alternativa: Kleindeutschland (“Germania Mică” unită în jurul Prusiei și cu excluderea Austriei și a teritoriilor locuite de germani din monarhia habsburgică) versus Grossdeutschland (“Germania Mare”, în care ar fi fost înglobată și Austria, plus alte teritorii cu populație predominant germană). Geniul lui Bismark, arhitectul statului național german, a constat nu numai din iscusința manevrelor diplomatice prin care a reușit unificarea Germaniei în formula Kleindeutschland, cu evitarea unei conflagrații europene generale, dar și în faptul de a declara Germania celui de al Doilea Reich drept putere satisfăcută și interesată în păstrarea status-quo-ului și a echilibrului european. Eroarea strategică fatală a lui Adolf Hitler a fost ca, după anularea de facto a tratatului de la Versailles (care interzicea explicit aderarea Austriei la “patria-mamă” Germania) prin instrumentarea anexării Austriei și Boemiei la cel de-al Treilea Reich, să înceapă ostilitățile militare mizând pe ipoteza că ar putea să ajungă la un “deal” cu anumite cercuri conducătoare britanice (evident, nu cele din jurul lui Churchill) care ar fi fost dispuse să accepte hegemonia germană pe continent în schimbul menținerii dominației Imperiului Britanic în coloniile de peste mări și țări. Rezultatele acestei erori de calcul strategic se cunosc prea bine. Unul din aceste rezultate este aderența Republicii Austria (re-înființată după cel de-al Doilea Război Mondial și reabilitată drept “primă victimă a expansiunii hitleriste”) la o politică de neutralitate până în ziua de astăzi.

În orice caz, putem să constatăm că, în ciuda faptului că ordinea de drept națională și internațională a fost și continuă să fie constituită în jurul unor principii fudamentale (cum a fost mai întâi suveranitatea dinastică, iar mai apoi principiul suveranității populare și al auto-determinării naționale), aplicarea practică acestor principii a cunoscut restrângeri atunci când au fost în joc interesele superioare ale marilor puteri. Cele trei cazuri prezentate mai sus (Gibraltar, Belgia, Austria) exemplifică clar astfel de limitări, care au apărut în jurul unor falii geopolitice extrem de importante pentru funcționarea echilibrului puterii în Europa.

Evident, lucrurile au devenit mai complexe și mai complicate pe continentul european din momentul în care, după distrugerea celui de-al Treilea Reich german, “problema germană” a fost rezolvată succesiv prin împărțirea Germaniei între două blocuri, “neutralizarea” Austriei și expluzarea milioanelor de germani din Estul Europei iar, mai apoi, prin procesul de “integrare europeană”, care presupune subordonarea politicilor și intereselor naționale față de ceea ce casta diriguitoare a acestui proces istoric consideră a fi “interesele comune” “europene”.

Trebuie să fim însă conștienți că avansul “integrării europene” și proclamarea păcii drept valoare fundamentală a “construcției europene” nu a însemnat în niciun fel eliminarea politicii de forță și a balanței de putere în relațiile internaționale. În mod fundamental, păstrarea păcii pe continentul european a depins de echilibrul nuclear dintre cele două mari superputeri ieșite învingătoare din conflagrația care a pus capăt sistemului de state suverane în Europa, anume SUA și URSS (iar după 1991, Federația Rusă ca succesoare a drept și unică moștenitoare a arsenalului nuclear sovietic). Mai apoi, din acest echilibru, au decurs alte aranjamente instituționale, cum au fost Acordurile de la Helsinki, OSCE, etc.