Istoria reală a procesului de integrare europeană, cauzele, cursul acestui proces și dilemele cu care acesta se confruntă pot fi discutate doar în mod parțial și, în ultimă instanță, superficial, dacă se ignoră una din problemele fundamentale cu care s-au confruntat principalele centre de putere din lume în perioada istorică deschisă în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu inventarea motorului cu combustie internă: asigurarea accesului la surse suficiente și sigure de energie. [1] Dependența critică a Uniunii Europene de importul de resurse energetice din afara blocului comunitor reprezintă nu doar o constrângere economică majoră, cu masive implicații financiare pentru bugetele Statelor Membre (de exemplu, în 2017 în UE costurile cu importul de energie fosilă s-au ridicat la 266 miliarde euro[2]), dar, în același timp, constituie un dat geopolitic fundamental care influențează în mod decisiv poziționarea UE față de celelalte principale centre de putere de planetă – SUA, Federația Rusă, China. Mai mult decât atâta, s-ar putea ca pe termen mediu acest dat geopolitic să aibă o importanță decisivă pentru succesul sau eșecul unor componente cheie ale arhitecturii instituționale europene actuale, precum moneda comună.  

Ținând seama de importanța majoră (deseori însă trecută cu vederea) a geopoliticii energiei în dinamica proiectului european, în textul de față voi discuta pe scurt istoria problemei accesului la energie în Europa secolului al XX-lea în relație cu începutul și evoluția proiectului european până în prezent, voi prezenta câteva aspecte privind controversatul proiect Nord Stream 2 aflat în plin proces de realizare și, la final, voi face câteva considerații privind dileme / opțiuni strategice ale UE în care geopolitica accesului la energie reprezintă o dimensiune critică.

I. Energie și geopolitică în istoria Europei în secolul al XX-lea: o scurtă privire de ansamblu

Secolul al XX-lea a fost ultimul secol în care continentul european a avut calitaea de principal teatru geopolitic al lumii. Dacă timp de mai multe secole evoluția sistemului de state coagulat în Europa modernă a fost determinată în mod critic de dinamica echilibrului de putere pe continentul european (dinamică în care Marea Britanie, ca putere maritimă pivot, a jucat un rol cheie în sabordarea încercărilor succesive ale diverselor puteri continentale de a obține hegemonia în sistem), din punct de vedere geopolitic începutul secolului al XX-lea a deschis posibilitatea teoretică ca, după cum remarca marele geopolitician britanic Harfold Mackinder, marea masă eurasiatică să fie unificată într-un mare “empire of the world”[3] în condițiile unei alianțe între Germania și Rusia.

După cum se știe, această prezumtivă alianță continentală nu s-a materializat, în condițiile în care, cu excepția perioadei cuprinse între Pacea de la Brest-Litvosk (3 martie 1918) și sfârșitul Primului Război Mondial, respectiv a perioadei în care a funcționat Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939-22 iunie 1941), în decursul celor două mari conflagrații mondiale din secolul al XX-lea cele două mari puteri continentale s-au aflat într-o confruntare acerbă pe viață și pe moarte.

Una din vulnerabilității strategice ale celui de-al Doilea și de-al Treilea Reich german a fost lipsa unor depozite semnificative de țiței pe teritoriul aflat sub controlul nemijlocit al centrului de putere de la Berlin. În consecință, în epoca așa numitului Griff nach der Weltmacht statul german a căutat să obțină acces la zone externe cu rezerve adecvate de petrol, dintre care cele mai importante au fost: 1) România (pe teritoriul căreia se găseau cele mai mari depozite de petrol cunoscute în Europa până după cel de al Doilea Război Mondial), 2) zona Baku din Imperiul Țarist / Uniunea Sovietică și 3) depozitele petrolifere de pe teritoriul actualului stat Irak. Zona Orientului Mijlociu, țintită inițială prin construirea căii ferate Berlin-Bagdad, a devenit inaccesibilă intereselor germane după Primul Război Mondial. Petrolul sovietic, cu origine preponderentă în zona Baku, a constituit o sursă importantă din aprovizionare pentru cel de-al Treilea Reich în până în data de 21 iunie 1941[4], iar mai apoi, după invadarea Uniunii Sovietice, această zonă a fost ținta Operațiunii Edelweiss ca parte a marei ofensive strategice din partea de sud a frontului în anul 1942, încheiată cu dezastrul de la Stalingrad. În ceea ce privește petrolul românesc, acesta a avut un rol vital în efortul de război german (în special în perioada iunie 1941-august 1944) iar, ca un corolar, pierderea accesului la această sursă a contribuit din plin la grăbirea prăbușirii celui de-al Treilea Reich.[5]

Divizarea Germaniei între cele două blocuri rivale conduse de cele SUA și Uniunea Sovietică (cu eliminarea variantei unei Germanii dezarmate și neutre între cele două blocuri) a creat premisele pentru lansarea așa-numitului “proiect european” în deceniul 6 al secolului al XX-lea.

Trebuie menționat faptul că integrarea Europei Occidentale în jurul binomului Franța-Germania Federală a fost favorizată și de dependența critică a țărilor de pe continent de puterea militară a S.U.A. și de rolul dominant jucat de cele “șapte-surori” multinaționale cu capital anglo-american pe piața internațională a petrolului.[6] După “Criza Suezului” din 1956 (în care S.U.A. au dat o lovitură fatală ultimei încercări a fostelor puteri coloniale europene de a menține controlul asupra unui teritoriu cu o însemnătate covârșitoare pentru aprovizionarea cu petrol a Europei Occidentale), integrarea europeană a fost un corolar necesar al procesului de de-colonializare. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că procesul de de-colonializare a dus, printre altele, la pierderea controlului de către fostele metropole europene a unor vaste teritorii din “lumea a treia” cu zăcăminte largi de țiței (Algeria, Indonezia, Libia, Irak, etc.).

În deceniile de creștere economică spectaculoasă, bazată de energie ieftină, de până la criza petrolului din 1973, printre cele mai importante evenimente întâmplate în Europa Occidentală la nivelul pieței energiei s-au numărat construirea rețelei europene de conducte petroliere (o investiție în integrare cu impact economic și gepolitic pe termen lung)[7] și, pe de altă parte, eșecul încercării industrialistului italian Enrico Mattei (mort în condiții suspecte în 1962) de a construi un sistem de energetic național capabil să atenueze / eludeze dependența critică de cele “șapte-surori” anglo-saxone. O altă dezvoltare importantă în anii 60 a fost construirea și inaugurarea (în 1964) de către țările din CAER a conductei “Prietenia” (“Дружба”), prin care petrolul extras din bogatele câmpuri petrolifere sovietice a fost livrat către economiile țărilor socialiste din Europa iar, mai târziu, și către partenerii occidentali.

Așa numitele “crize ale petrolului” din anii 70 constituie o piatră de hotar în istoria post-belică, fiind la originea unora dintre cele mai importante prefaceri care au dus la lumea unipolară și globală de după 1990. În acest context, mă mărginesc să menționez că, pe lângă “rentabilizarea” valorificării câmpurilor petrolifere din largul coastelor Marii Britanii, Olandei și Norvegiei, dinamica sistemului financiar global  (bazat, în ultimă instanță, pe petrol-dolar, ca  monedă cheie a sistemului) și aflat în plină cursă de liberalizare în anii 70 și 80 s-a constituit într-un factor de favorizare a integrării monetare în lumea occidentală, pentru început în cadrul așa-numitului “șarpe în tunel” (“snake in the tunnel“) și a Sistemului Monetar European.

Pe de altă parte, în țările blocului socialist, criza energetică a contribuit la generarea „crizelor datoriilor” (denominate în valută forte) care au afectat țările “socialismului real” (cu degradarea de rigoare a nivelului de trai și creșterea frustrărilor sociale) și, în condițiile în care Uniunea Sovietică furniza aliaților săi ideologici petrol și gaz la un preț sub nivelul pieței mondiale, la ceea ce politologul american Valerie Bunce avea să numească într-un articol celebru în epocă, “transformarea Europei de Est dintr-un activ într-un pasiv al sistemului sovietic”.[8] În acest context, trebuie menționat și faptul că, începând cu anii 70s, Uniunea Sovietică a devenit un furnizor de energie tot mai important pentru țările din Europa Occidentală și, în mod particular, pentru Germania Federală[9], în așa fel încât în cazul unor țări importurile energetice din spațiul sovietic au ajuns să acopere până la 20-30 % din din consumul total[10]. În ciuda anumitor rezerve pe care le-au avut unii lideri occidentali față de creșterea dependenței energetice de Uniunea Sovietică și a obstrucțiilor repetate venite din partea SUA, dezvoltarea schimburilor comerciale între URSS și Germania și alte țări din Europa Occidentală a fost favorizată în mod structural de complementaritățile dintre nevoile partenerilor (URSS avea nevoie de valută forte și de diverse tehnologii, în timp ce țările din Comunitatea Economică Europeană aveau nevoie de energie și de piață pentru propriile produse industriale) și, ca și tendință particulară, de creșterea consumului de gaz și substituire parțială a țițeiului cu gaz. Încununarea acestei tendințe a fost așa-numitul “deal of the century” din 1981, încheiat între Ruhrgas și Soiuzgazeksport, prin care, în schimbul creditelor și a tehnologiei importate din Occident, capacitatea sistemului sovietic de transport de gaze a fost îmbunătățită considerabil, iar ponderea importului de gaze din URSS în consumul intern al R.F.G. a atins nivelul de 30%[11].

Un alt aspect important care se merită menționat în acest context este impactul fluctuațiilor prețului petrolului asupra dinamicii economice a URSS și, în mod particular, asupra relațiilor cu țările satelit din Estul Europei. Astfel, dacă creșterea substanțială a prețului petrolului în anii 70 și la începutul anilor 80 a dus la “creșterea costurilor imperiului” (în condițiile subvenționării de către URSS economiilor “țărilor frățești” cu energie sub prețul pieței internaționale) și, în consonanță cu dezvoltările din domeniul militar (care au redus necesitatea unui cordon strategic format din teritoriul țărilor din Europa Centrală ca teatru major al bătăliilor unui prezumtiv al Treilea Război Mondial) și ideologic (abandonarea practică a mesianismului marxist de către elita conducătoare a URSS), au fost fenomene care au stimulat disponibilitatea URSS de a se retrage (fie și parțial) din Europa de Răsărit, prăbușirea prețului petrolului în anul 1986,[12] tocmai în momentul când URSS se angaja pe drumul reformelor interne, a contribuit din plin la diminuarea resurselor disponibile în complicatul (și, în ultimă instanță, falimentarul) proces de reformare a sistemului sovietic.

Trebuie remarcat ca, dincolo de schimbările imense care au avut pe continentul european după 1990 (accelerarea procesului de integrare europeană după Tratatul de la Maastricht, lărgirea UE prin înglobarea tuturor foștilor sateliți sovietici din CAER, lansarea monedei euro, Energiewende în Germania și așa numita “Energy Union” în Uniunea Europeană, etc.) și în lume (unde, printre altele, SUA a purtat o serie de războie pentru a-și asigura controlul strategic asupra unor teritorii și piețe de importanță critică pentru menținerea dolarului ca monedă cheie a sistemului financiar global), dependența țărilor din Europa Occidentală și, în primul rând, a Germaniei de importul de resurse energetice din Federația Rusă a rămas una din constantele majore ale politicii mondiale. Conductele prin care petrolul și gazul extras din Siberia ajung la consumatorii din Uniunea Europeană reprezintă nu doar o formă de integrare între două spații economice dar și unul din factorii cheie ai politicii mondiale (în acest sens, mă mărginesc să menționez că dividendele obținute din exportul de energie către piața europeană i-au permis regimului lui Vladimir Putin să stabilizeze situația internă din Federația Rusă și apoi să lanseze unul dintre cele mai ambițioase programe de înarmare din istoria modernă a lumii).

II. Proiectul Nord Stream 2:  aparent succes în ciuda unor opoziții înverșunate la toate nivelurile

Planificat spre a fi dat în exploatare înainte de ultima parte a anului 2019[13], se poate aprecia, la nivelul lunii mai 2019, că proiectul Nord Stream a intrat perioada de finalizare, [14]  în ciuda opoziției vehemente a SUA, a nemulțumirii exprimate de reprezentanți ai UE și ai unor  State Membre ale UE  și a noii runde de sancțiuni anunțată de SUA împotriva acestui proiect. Fără nicio pretenție de exclusivitate, voi menționa aici câteva din motivele care au făcut ca acest proiect, intrat deja în linie dreaptă de finalizare, să fie extrem de contestat de diverse centre de putere.

 Astfel, Statele Unite ale Americii, care au fost cel mai vocal adversar al acestui proiect, se pare totuși că nu vor reuși împiedicare finalizării acestuia. Motivul cel mai vizibil pentru care SUA se opun proiectului Nord Stream 2  ține de lupta dintre cei mai importanți producători de gaz natural din lume, Federația Rusă (țara cu cele mai largi depozite de gaz natural) și SUA (ajunsă din 2017 primul producător de gaze naturale din lume ca urmarea a așa-numitei revoluții a gazelor de șișt) pentru consolidarea poziției proprii pe piața europeană, care ca ordine de mărime este a doua piață energetică a lumii după cea americană.[15] Pe de altă parte, un motiv mai puțin discutat (cel puțin în mass-media oficială occidentală), dar nu mai puțin important, este faptul că menținerea de către SUA a unui nivel de control critic asupra celor mai importante piețe internaționale ale energiei este o precondiție esențială pentru prezervarea statutului de monedă cheie („key currency”) globală pentru dolarul SUA și, în ultimă instanță, pentru stabilitatea și reproducerea sistemului financiar global centrat pe emiterea (de către o instituție privată, Federal Reserve System) de dolari fără acoperire sub formă de datorie trecută mai apoi în contul datoriilor publice a SUA și a tuturor statelor membre ale Fondului Monetar Internațional. Din această perspectivă, introducerea de către SUA a unor adevărate “regimuri de viză” între zonele producătoare și cele mari consumatoare de resurse energetice din lume și, în mod particular, capturarea unor cote cât mai ridicate pe piața gazului (în primul rând pe piața europeană) este cu atât mai importantă cu cât șansele de a aduce gaz natural din Quatar (aliat de nădejde al SUA din zona Golfului Persic și țara situată pe locul trei, după Rusia și Iran, în ierarhia țărilor cu cele mai mari depozite dovedite de gaz natural) prin conducte trase pe teritoriul Siriei sunt practic nule în condițiile în care formațiunea Statul Islamic a fost eliminată ca urmare a intervenției Federației Ruse în “războiul civil” din această greu încercată țară arabă.[16]

În ceea ce privește Uniunea Europeană la nivelul instituțiilor europene s-au manifestat rezerve serioase față de proiectul Nord Stream 2 din motive care ar privi atât accentuarea dependenței UE față de gazul rusesc,[17] cât și impactul pe care acest proiect l-ar avea asupra procesului de liberalizare și integrare a  pieței în  cadrul “Uniunii Energiei”. Totuși, în ciuda opoziției constante manifestate împotriva proiectului, în cele din urmă renegocierea așa-numitei Directive a Gazului (2009/73/EC) în luna februarie 2019 a făcut posibilă finalizarea proiectului,[18] chiar dacă, s-ar putea, cu prețul unor complicații judiciare de ultimă oră.[19]

La nivelul Statelor Membre ale UE Nord Stream 2 a devenit un adevărat măr al discordiei între Germania (ca principalul sponsor al acestei investiții strategice), un grup de state din estul blocului comunitar care au criticat vehement proiectul (Polonia, România, Slovacia, Țările Baltice) și alte State Membre cu o poziție mai nuanțată (Republica Cehă, Ungaria, Bulgaria).[20] După toate probabilitățile, disputele și alinierile inter-statale apărute în legătură cu realizarea proiectul Nord Stream se vor prelungi, în condițiile în care fiecare din statele în cauză are propriile interese și modul specific de gestionare a relațiilor cu Kremlinul.

III. Geopolitica energiei în secolul al XXI-lea și dilemele strategice posibile în viitorul incert al “proiectului european”

Alegerile pentru Parlamentul European din luna mai 2019 marchează începutul oficial al unui nou ciclu politic în Uniunea Europeană pentru perioada 2021-2027. După cum arată situația curentă și tendințele majore din societatățile europene, manifestate inclusiv în rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European, este foarte probabil că în decursul acestei perioade diverși actori importanți, cu greutate în luarea deciziilor strategice la nivelul UE și al statelor naționale, vor fi puși în fața unor dileme strategice privind cursul viitor și, în ultimă instanță, finalitatea așa-numitului “proiect european”, apărut în condițiile eliminării Germaniei ca centru de putere independent în politica internațională după cel de-al Doilea Război Mondial.

Astfel, o primă dilemă strategică va privi viitorul monedei euro și al așa-numitei “euro-arii” / “zona euro”. Problema majoră care se va pune pe agenda publică va fi accea a construirii pilonilor fiscali pentru moneda euro (în condițiile în care euro este moneda unei zone în care, în ciuda tuturor tratatelor, normelor și “bunelor practici europene”, politica fiscală a rămas apanajul Statelor Membre). Dată fiind teoria privind “caracterul democratic” al regimului politic actual din Uniunea Europeană, construirea unei politici fiscale complementare zonei euro nu se va putea face decât printr-o “adâncire” a integrării europene într-o direcție politică prin construirea unui buget al  “zonei euro” ce va fi legitimat prin entități politico-legislative de rigoare, chiar a unui parlament (sau grup select din Parlamentul European) pentru “zona euro” sau poate doar pentru o parte a ei (nucleul franco-german + Benelux și rămâne de văzut dacă și Italia se poate alătura acestui nucleu în condițiile crizei datoriilor publice și a sectorului bancar din această țară).  Acest scenariu de viitor, conturat în luări de poziții din ultima vreme ale liderilor germani și francezi, (și care ar trimite proiectul european în direcția unei formule de tipul “Europa cu două viteze”) a devenit și mai puțin probabil după alegerile europarlamentare din mai 2019. Asfel, în Franța aceste ultime alegeri au propulsat pe primul loc partidul anti-euro condus de Marine Le Pen, iar în Germania au consacrat anvansul partidului Alternative fuer Deutschland, partid lansat pe piață pe o platformă anti-moneda unică și ajuns după aceste alegeri pe primul loc într-o serie de landuri din Germania de Est.[21]

            Dar dacă acest scenariu devine din ce în ce mai puțin probabil, care va fi viitorul “euro-ariei”? Dar al monedei euro? Poate funcționa, în condițiile sistemului financiar actual și al așezărilor de putere geopolitică din acest moment, o monedă a unei zone economice în care, în ciuda unificării monetare, asistăm la o creștere a divergențelor între dinamica economică a zonelor politico-fiscale naționale, în care administrațiile naționale se confruntă nu doar cu limitele impuse de condițiile de aderare la euro asupra cheltuielilor publice ci și cu o povară imensă a datoriilor publice și cu un sector bancar extrem de fragil?

            În ultimă instanță, poate funcționa moneda unei uniuni economice căreia îi lipsesc nu doar pârghii și politici fiscale comune, ci și o forță armată capabilă să garanteze menținerea unui climat de ordine de drept și de liniște publică în zona economică în cauză și să proiecteze în afară puterea necesară pentru a garanta gestionarea riscurilor strategice externe ce pot amenința funcționarea, menținerea și supraviețuirea acestui bloc economic?

Menționez aici doar două din aceste riscuri strategice externe, care se pot acutiza și actualiza într-o formă în care, în lipsa unui răspuns militar-polițienesc adecvat, pot pune sub întrebării nu doar buna funcționare a „zonei euro”, dar chiar însăși existența pe mai departe a “proiectului european”:

a) o criză energetică majoră și prelungită (și care ar putea fi doar una din consecințele, și poate nu cea mai gravă, a unui război între SUA și Iran, altfel solicitat insistent de multă vreme de o anumită parte a așa-numitului “Israeli lobby” de peste ocean) și,

b) o radicalizare politico-religioasă în țările islamice de pe celălalt țărm al Mării Mediterane, unde dinamica demografică are un ritm cu totul și cu totul diferit de cel înregistrat în țările cuprinse în „proiectul european” după liberalizarea practicii avortului, inclusiv prin directa contribuție a unor personaje de referință în acest “proiect”, precum nu demult răposata Simone Veil.

            Fără îndoială, acestea sunt întrebări grele, dar la care va trebui să li se dea un răspuns la un moment dat, foarte probabil în următorul ciclu politic din UE. Trebuie însă să fim conștienți că unele din problemele în cauză nu vor aștepta cuminți ani de-a rândul să le vină rândul în agenda “instituțiilor europene”, ci există toate șansele ca unele din chestiunile acestea să năvălească brusc în cotidianul pașnicei Europei, așa cum s-a întâmplat și cu criza refugiaților sau cu terorismul islamic.

            Realitatea nudă din acest moment istoric este că Europa a încetat să fie cel mai important teatru geopolitic al lumii și că în zilele noastre acest teatru se găsește în Orientul Mijlociu. Acest teatru geopolitic nu doar că adăpostește rezerve imense de energie fosilă (de importanță critică pentru funcționarea civilizației bazate, încă, pe motorul cu ardere internă), dar este și o arie civilizațională cu totul aparte, în care întâlnim state și sisteme politico-sociale puternic influențate de religii și curente politico-religoase cu o puternică încărcătură mesianică și eshatologică. Conflictul dintre religiile seculare din Europa secolului al XX-lea pălește în fața conflictelor religioase declanșate în urma revenirii Dumnezeului Vechiului Testament în viața de fiecare zi a Orientului Apropiat secolului al XXI-lea într-un timp în care în Europa un număr tot mai mare de biserici se închid din lipsă de enoriași sau se transformă în hoteluri, baruri sau moschei.

            Statele europene (inclusiv cele ce erau până nu demnult “mari puteri”) au încetat de ceva timp să mai ducă o politică proprie demnă de acest nume în Orientul Mijlociu, iar unul din rezultatele acestei situații este că, volens-nolens, “proiectul european” se vede expus la turbulențele provocate de implementatarea altor “proiecte” în acest cel mai important teatru geopolitic al lumii. Criza refugiaților a schimbat deja (probabil for ever) peisajul cotidian uman și compoziția etnico-culturală din numeroase zone urbane europene.  În anii următori vom vedea care va fi impactul asupra viitorului proiectului european al așa-numitului “val populist” apărut tocmai ca reacție la această criză a refugiaților. Or, în ultimă instanță, această criză este un rezultat al seriei de războaie ce s-au purtat în ultimele decenii pentru menținerea controlului asupra rezervelor de hidrocarburi din Orientul Apropiat ca și precondiție necesară pentru funcționarea pe mai departe a sistemului financiar global bazat pe dolarul ex nihilo.

În loc de concluzie:

Rămâne de văzut ce se va întâmpla în următorii ani și dacă proiectul european, care până acum și-a îndeplinit cu asupra de măsură prima sa sarcină geopolitică (aceea de a rezolva definitiv “problema germană” și de închide pentru totdeauna capitolul luptei pentru hegemonie între puterile de pe continentul european) se va putea adapta la realitățile geopolitice, demografice și culturale ale secolului al XXI-lea într-un mod care să-i asigure o minimă legitimitate în ochii cetățenilor Statelor Membre ale Uniunii Europene. Deși deseori trecută cu vederea în literatura “mainstream” privind istoria Europei și a  “proiectului european”, geopolitica energiei a fost și continuă să rămână o temă vitală, în condițiile în care Uniunea Europeană (ca, de altfel, și cel de al Doilea și al Treilea Reich german) nu are la dispoziție suficiente resurse energetice proprii pentru a-și acoperi nevoile economice cotidiene și, cu atât mai puțin, pentru a putea face din controlul monopolist asupra denominării monetare a tranzacțiilor cu energie o pârghie de susținere a monedei comune a blocului economic european (după cum este cazul cu dolarul, care, deși emis de o instituție privată, are drept acoperire tranzacționarea energiei în dolari iar, mai apoi, ca argument de ultimă instanță, forța militară unică a SUA). Anii următori ne vor arăta dacă euro va rezista ca cea de a doua monedă a lumii în absența unui progres vizibil în direcția constituirii mecanismelor politice (și, în ultimă, instanță, militare) aferente proiectului politic al Statelor Unite ale Europei ca și continuare logică a integrării monetare a spațiului economic european. O accelerare a integrării europene în această direcție devine mai puțin probabilă în condițiile fragmentării spațiului politic european și a ascensiunii forțelor anti-integraționiste, suveraniste și anti-imigraționiste. În orice caz, dacă euro nu va rezista, sau dacă vom asista (după o eventuală criză a “datoriilor suverane” în state mari precum Italia sau Spania) la apariția a două tipuri de euro, un „euro-tare” (în jurul Germaniei) și un „euro-slab”, utilizat de țările din sudul și estul Europei mai puțin dispuse spre disciplină fiscală și la meniul complet al integraționiștilor europeni (y compris cotele obligatorii de imigranți), geopolitica energiei s-ar putea să fie un factor extrem de important pentru cursul ulterior pe care îl va lua (dez)integrarea europeană. Într-un astfel de scenariu, deocamdată puțin probabil, dar nu cu totul imposibil, proiectele energetice de tipul Nord Stream 2 s-ar putea să contribuie din plin la reconfigurarea spațiului economic și politic european și la reașezarea ordinii geopolitice în Eurasia.

Bibliografie

1. Bunce, Valerie,

The Empire Strikes Back: The Evolution of Eastern Block From a Soviet Asset to a Soviet Liability, în “International Organization”, Vol. 39, No.1 (Winter, 1985), p. 1-46.

2. Engdahl, William,

A Century of War. Anglo-American Oil Politics and the New World Order, London, Ann Arbor: Pluto Press, 2004.

3. European Commission,

Report from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions. Energy prices and costs, 09.01.2019, COM (2019) 1 final.

4. European Commission,

Energy Union: Commission Welcomes Tonight’s Provisional Political Agreement to Ensure that Pipelines with Third Countries Comply with EU Gas Rules, Comunicat de Presă din 12.02.2019 (accesibil la adresa http://europa.eu/rapid/press-release_IP-19-1069_en.htm ; data ultimei accesări: 20.06.2019).

5. Ganser, Daniele,

Europa in Erdoelrausch. Die Folgen einer gefaehrlichen Abhaengingkeit,  Zuerich: OrellFuessli Verlag, 2012.

6. Gazprom,

Nord Stream 2. A new export gas pipeline running from Russia to Europe across the Baltic Sea,( accesibil la adresa http://www.gazprom.com/projects/nord-stream2/; data ultimei accesări: 20.06.2019).

7. Gurzu, Anca,

Nord Stream 2 threatens to take EU to court over gas rules, în “POLITICO”, 23.4.2019 (accesibil la adresa https://www.politico.eu/article/nord-stream-2-threatens-to-take-the-eu-to-court-over-new-gas-rules/ ; data ultimei accesări: 20.06.2019).

8. International Energy Agency,

            World Energy Outlook 2018, OECD/IEA, f.l., 2018.

9. Junge Freiheit,

*** Triumph in Osten: AfD auf dem Weg zur Volkspartei, în “Junge Freiheit” , 27.05. 2019 (accesibil la adresa: https://jungefreiheit.de/politik/deutschland/2019/triumph-im-osten-afd-auf-dem-weg-zur-volkspartei/; data ultimei accesări: 20.06.2019).

10. Karlsch, Rainer,

Hitlers Bombe. Die geheime Geschichte der deutschen Kernwaffenversuche, Muenchen: Deutsche Verlags-Anstalt, 2005.

11. Krutakov, Leonid,

 “Трубы горят” (“Conductele ard”),  în “ЕКСПЕРТ ONLINE”  https://expert.ru/expert/2017/37/trubyi-goryat/ 11.09.2017 (articol disponibil în întregime pe blogul istoricului și comentatorului politic Nikolai Starikov la https://nstarikov.ru/club/84755 ; data ultimei accesări: 20.01.2019).

12. Lang, Kai-Olaf, Kirsten Westphal,

Nord Stream 2 – Versuch einer politischen und wirtschaftlichen Einordung, Berlin: Stiftung Wissenschaft und Politik / Deutsches Institut fuer Politik und Sicherheit, 2016.

13. Mackinder, Halford J.

The Geographic Pivot of History, în “The Geographical Journal”, Vol. 23, Nr. 4 (April 1904), p. 298-321 (accesibil la adresa: https://www.iwp.edu/wp-content/uploads/2019/05/20131016_MackinderTheGeographicalJournal.pdf ; data ultimei accesări:  20.06.2019).

14. Perovic, Jeronim (ed.),

Cold War Energy. A Transnational History of Soviet Oil and Gas, New York: Palgrave Macmillan, 2017.

15. TASS

*** Nord Stream 2 on schedule despite US threats to impose sanctions – Energy Minister, 27.05.2019, (accesibil la adresa  http://tass.com/economy/1060240; data ultimei accesări 20.06.2019).

16. Teffer, Peter,

Tusk: Nord Stream II does not help, în “EU Observer”, 18.12.2015, (accesibil la adresa https://euobserver.com/energy/131605; data ultimei accesări: 20.06.2019).

Note

[1] Acest text este rodul unei documentări foarte preliminare asupra unui subiect vital, dar asupra căruia am găsit puține texte relevante în limba română. Pe lângă îndeplinirea unei anumitei obligații profesionale, această documentare reprezintă punctul de plecare al unei posibile cercetări pe care intenționez să o realizez în perioada următoare. În măsura în care voi reuși acest lucru, nădăjduiesc să revin cu alte texte, mai focalizate ca tematică.

[2] European Commission, Report from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions. Energy prices and costs, 09.01.2019, COM (2019) 1 final, pg. 7. Disponibil on-line la https://ec.europa.eu/energy/sites/ener/files/epc_report_final_1.pdf . Data ultimei accesări: 23.05.2017.

[3] H.J. Mackinder, The Geographic Pivot of History, în “The Geographical Journal”, Vol. 23, Nr. 4 (April 1904), pg. 436. Acest articol clasic este disponibil on-line la https://www.iwp.edu/docLib/20131016_MackinderTheGeographicalJournal.pdf . Data ultimei accesări: 20.06.2019.

[4] Importanța strategică pe care câmpurile petrolifere de la Baku au avut-o pentru efortul de război german e relevată și de faptul că în primăvara anului 1940 forțele anglo-franceze au planificat așa-numita Operațiune Pike care avea ca obiectiv bombardarea acestora și distrugerea industriei petroliere sovietice de la Marea Caspică. Rămâne un bun subiect de speculație contra-factuală privind cursul probabil celui de-al Doilea Război Mondial în varianta în care materializarea acestor planuri n-ar fi fost dejucată prin prăbușirea rapidă frontului francez în urma ofensivei lansate de Adolf Hitler în data de 10 mai 1944.

[5] Efectul de scurtare a ultimei etape a războiului declanșat de trecerea României în tabăra anti-hitleristă se vădește cu atât mai important dacă luăm în considerare rezultatele unei cercetări foarte minuțioase realizate de Rainer Karlsch, care arată că în martie 1945 germanii au reușit să facă un prim test cu un proto-tip de bombă atomică și că, mai apoi, cantitățile de uraniu confiscate de sovietici din Germania, plus know-how-ul savanților germani ajunși în prizonierat sovietic au contribuit decisiv la devansarea termenului limită de producere a primelor bombe atomice sovietice. Vezi Rainer Karlsch, Hitlers Bombe. Die geheime Geschichte der deutschen Kernwaffenversuche, Muenchen: Deutsche Verlags-Anstalt, 2005.

[6] Cele “șapte surori”, cu poziție dominantă pe piață încă de la finalul anilor 30 au fost: Exxon, Mobil, Royal Dutch Shell, Chevron, Gulf Oil, Texaco, British Petroleum. După ce în 1952 aceste companii ajunseseră să controleze în jur de 90 % din comerțul internațional cu petrol, în 1968 cota de piață a acestor companii era în jur de 75%. Sursa cifrelor: “Memorandum Prepared in the Central Intelligence Agency,” Washington, D.C., August 28, 1969, pg. 26 apud Jeronim Perovic, “The Soviet Union’s Rise as an International Energy Power: a Short History”, in Jeronim Perovic (ed.), Cold War Energy. A Transnational History of Soviet Oil and Gas, New York: Palgrave Macmillan, 2017, pg. 14.

[7] Despre construirea rețelei europene de conducte petroliere vezi Daniele Ganser, Europa in Erdoelrausch. Die Folgen einer gefaehrlichen Abhaengingkeit,  Zuerich: OrellFuessli Verlag, 2012, în special capitolul 8 din această lucrare.

[8] Valerie Bunce, The Empire Strikes Back: The Evolution of Eastern Block From a Soviet Asset to a Soviet Liability, în “International Organization”, Vol. 39, No.1 (Winter, 1985), p. 1-46.

[9] Pentru dezvoltarea relațiilor în domeniul energiei între R.F. Germană și Uniunea Sovietică, vezi Dunja Krempin, “Rise of Western Siberia and Soviet-West German Energy Relationship in the 1970” în Jeronim Perovic (ed.), op.cit., pp. 253-281.

[10] Jeronim Perovic, op.cit., pg. 26.

[11] Dunja Krempin, op.cit., pg. 271.

[12] Prețul petrolului s-a prăbușit în primăvara anului 1986 până la nivelul de 10 dolari pe baril, după ce media lunilor anterioare fusese situată în aproprierea valorii de 26 dolari barilul. Cf. William Engdahl, A Century of War. Anglo-American Oil Politics and the New World Order, London, Ann Arbor: Pluto Press, 2004, pg. 202.

[13] Conform site-ului oficial al Gazprom, principalul acționar al companiei Nord Stream AG. Vezi secțiunea “Project timeframe” pe pagina http://www.gazprom.com/projects/nord-stream2/ . Data ultimei accesări 27.05.2019.

[14] Astfel, în data de 27 mai 2019, ministrul rus al Energiei, Alexander Novak a anunțat că proiectul Nord Stream 2 se află în implementare în conformitate cu calendarul proiectului, în ciuda panurilor SUA de a impune noi sancțiuni. Conform comunicatului Agenției TASS din 27.05. 2019. “Nord Stream 2 on schedule despite US threats to impose sanctions – Energy Ministry”, http://tass.com/economy/1060240 , Data ultimei accesări: 20.06.2019.

[15] Dinamica istorică și perspectivele pe termen mediu pe piața mondială a gazului sunt prezentate în Capitolul 4 “Outlook for natural gas” din ultima ediție a raportului anual publicat de Agenția Internațională pentru Energie. Vezi International Energy Agency, World Energy Outlook 2018, OECD / IEA, 2018.

[16] Un articol pe care, personal, l-am găsit foarte util  în această privință este articolul ziaristului Leonind Krutakov, “Conductele ard” (“Трубы горят”), apărut în 11.09.2017 pe portalul ЕКСПЕРТ ONLINE https://expert.ru/expert/2017/37/trubyi-goryat/ și disponibil în versiunea completă pe blogul lui Nikolai Starikov la https://nstarikov.ru/club/84755 . Data ultimei accesări: 20.06.2019.

[17] De exemplu, Donald Tusk, președintele Consiliului European, aprecia în anul 2015 că proiectul Nord Stream nu ar fi în interesul UE pentru că nu ar reduce dependența energetică a EU și nici n-ar ajuta la diversificarea pieței interne. Vezi Peter Teffer, Tusk: Nord Stream II does not help, în “EU Observer”, 18.12.2015, link https://euobserver.com/energy/131605. Data ultimei accesări: 20.06.2019.

[18] Vezi comunicatul oficial în această privință pe site-ul Comisiei Europene la http://europa.eu/rapid/press-release_IP-19-1069_en.htm . Data ultimei accesări 20.06.2019.

[19] Anca Gurzu, Nord Strean 2 threatens to take EU to court over gas rules, “Politico”, 24.05.2019, link https://www.politico.eu/article/nord-stream-2-threatens-to-take-the-eu-to-court-over-new-gas-rules/ . Data ultimei accesări: 27.05.2019.

[20] Pentru o discuție a poziției și intereselor specifice Statelor Membre poziționate pro sau contra Nord Stream 2 se poate vedea Kai-Olaf Lang, Kirsten Westphal, Nord Stream 2 – Versuch einer politischen und wirtschaftlichen Einordung, Berlin: Stiftung Wissenschaft und Politik / Deutsches Institut fuer Politik und Sicherheit, 2016, în special paginile 31-38.

[21] “AfD a produs un adevărat cutremur politic la alegerile europarlamentare din landurile răsăritene. În Saxonia și Brandeburg a devenit cel mai puternic partid la alegerile europarlamentare, în Turingia se află imediat după CDU pe locul doi” se arată în articolul Triumph in Osten: AfD auf dem Weg zur Volkspartei publicat pe portalul conservator german “Junge Freiheit” în data de 27 mai 2019. Link: https://jungefreiheit.de/politik/deutschland/2019/triumph-im-osten-afd-auf-dem-weg-zur-volkspartei/ . Data ultimei accesări: 20.06.2019.