II.1. “Familia homosexuală” – o altă consecință a logicii de ”substituire” specifică pentru marea mutație civilizațională din Occidentul post-creștin
Pentru a merge la esență, trebuie subliniat de la bun început că “lumea în care trăim” și care e populată nu doar de tehnologii fără precedent în istorie, dar și de forme de viață socială iarăși fără precendent istoric (cum este aberanta “familie homosexuală”) își are originea în anii 60 ai secolului trecut. În acea decadă fatidică în “lumea liberă” din Occident s-au concentrat o serie de evenimente și procese, aparent nu foarte spectaculoase și fără legătură între ele, care însă însumate sunt responsabile pentru generarea unei adevărate mutații de matrice civilizațională. Evident, unele procese din cadrul acestui proces de mutație civilizațională au fost inițiate mai devreme iar altele s-au prelungit până în anii 70 și mai târziu.
Faptul esențial este însă că în acea perioadă a avut loc în Occident o schimbare structurală de profunzime care a marcat, mai mult sau mai puțin definitiv, ieșirea Occidentului din lunga durată a istoriei sale creștine și începutul unei nou ere, în care, atunci când nu sunt relegate la nivelul muzeelor și al prăfuitelor “tradiții istorice”, ideile și formele de viață specific creștine sunt substituite prin idei și forme aparent de inspirație umanist-creștină, dar care, în esență, nu mai au nimic de-a face cu creștinismul (aceste forme putând fi catalogate în mod cât se poate de justificat ca fiind de-a dreptul “proto-antihristice”).
Cel mai important eveniment al lumii occidentale în anii 60 a fost, fără îndoială, Conciliul Vatican II, ale cărui roade s-au văzut peste timp în criza fără precedent istoric prin care trece Biserica Romano-Catolică. Catastrofa teologică a celui de-al II-lea Conciliu de la Vatican a avut apoi reverberații diverse pe multiple planuri culturale și sociale (scăderea drastică a numărului catolicilor practicanți, prăbușirea demografică a țărilor cu o identitate marcată puternic de catolicism, etc., etc).
Nu voi face aici o trecere în revistă (fie și sumară) a altor evenimente și procese direct responsabile pentru generarea marii mutații civilizaționale din Occidentul celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Mă voi mărgini să subliniez un singur aspect, foarte important pentru tematica acestui articol: chestiunea demografică.
În anii 60 ai secolului trecut apar primele rapoarte ale unor organizații și rețele internaționale aparent fără afiliere statală directă, precum Clubul de la Roma, în care se trage alarma asupra “limitelor creșterii” în societățile industriale sau în curs de industrializare (“Limits of Growth” e titulul unui faimos raport al Clubului de la Roma, tipărit în milioane de exemplare, în care se vehiculau predicții alarmiste privind viitorul omenirii). Problema nr. 1 identificată în aceste rapoarte ca fiind cea mai gravă amenințare pentru viitorul omenirii a fost creșterea demografică. În strânsă legătură cu creșterea demografică, o altă problemă identificată ca fiind o amenințare pentru viitorul omenirii a fost modelul de dezvoltare economică bazat pe industrializare și pe consumul ridicat de resurse naturale.
În consecință, începând cu anii 70, reducerea populației și abandonare modelului de creștere economică bazat pe preponderența sectorului industrial consumator de resurse “ne-regenerabile” devin priorități de politică publică atât pentru statele cuprinse în multiplele forme de “multilateralism” occidental cât și pentru diversele organizații internaționale, aflate în diverse legături de obediență cu aceste state și cu elitele lumii occidentale. Rezultatele n-au întârziat să apară, în ciuda menținerii unei tendințe evidente de creștere a populației la nivel global.
Obiectivele strategice globale anunțate de la sfârșitul anilor 60 prin portavocea platformelor mondialiste de tipul Clubului de la Roma au fost traduse în practică prin diverse strategii implementate în ultimii 50 de ani, dintre care mă rezum să amintesc doar două.
În primul rând, modelul de creștere economică pe care s-a bazat lumea până în anii 70 a fost schimbat în mod radical, prin dez-industrializare și prin creșterea enormă a importanței sectorului financiar, care a ajuns să aibă în SUA și în alte țări din lumea occidentale valori care depășesc de multe ori valoarea celorlalte componente ale PIB. Problema e complexă dar și esențială pentru a înțelege lumea în care trăim și întâmplările ultimelor decenii, în primul rând căderea comunismului. În acest context nu pot decât să semnalizez rolul de “lovitură genială” pe care l-a jucat creșterea bruscă a prețului la energie în întreaga lume în urma războilui de Yom Kippur (consecință directă a altui eveniment major întâmplat în anii 60, Războiul de Șase Zile, soldat cu ocuparea Ierusalimului de către statul evreu). Mulțumită exploziei prețului hidrocarburilor în anii 70, dolarul a fost salvat ca monedă cheie a sistemului finaciar internațional după abandonarea sistemului Bretton Woods, iar criza globală a datoriilor (pe lângă faptul că a mărit exponențial “cererea” de dolari a economiilor afectate de crize ale balanței de plăți) a generat, sub directa gestiune a instituțiilor financiare internaționale, nu doar o succesiune de “decenii pierdute” în numeroase țări (cu toate consecințele sociale și demografice de rigoare) dar a și dus, prin abandonarea modelelor de industrializare prin substituirea importurilor (printre care s-a încadrat și modelul economiilor planificate din Estul Europei), la coagularea economiei liberale globale, conturată definitiv după prăbușirea regimurilor comuniste.
În al doilea rând, viața socială din Occident și apoi din aproape întreaga lume a fost schimbată din temelie prin “revoluția culturală permanentă” declanșată în anii 60 în strânsă legătură, printre altele, cu activitățile unor corifei ai științelor (sic!) sociale din mediul universitar occidental, care au împins pe cele mai înalte culmi sinteza dintre Marx și Freud, predicată încă din anii 20-30 de Școala de la Frankfurt. Povestea este iarăși complexă și mă rezum să menționez că legitimizarea și valorizarea homosexualității și, în strânsă legătura cu aceasta, inventarea “teoriei genului” și impunerea acestei monstruoase făcături intelectuale pe post de adevăr canonic în mediul universitar și apoi în spațiul public și în politicile sociale din lumea occidentale au servit de minune agendei îmbrățișate de elitele “lumii libere” în ceea ce privește reducerea populației.
Rezultatul contează, iar dincolo de vrăjeala pe bani grei despre “drepturi pentru toți”, “combaterea oricăror forme de discriminare”, “love”, “coming out” și “emancipare”, rezultatul strategic este că o populație în care o masă critică de indivizi ajunge să adopte un stil de viață promiscuu, generator de multiple probleme de identitate și “orientare” sexuală devine un grup uman angajat în mod ireversibil pe drumul regresului demografic și al auto-extinției în decurs de câteva generații. Exact aceasta este situația în care se găsesc în momentul de față aproape toate popoarele care, până în urmă cu câteva decenii aveau o demografie pozitivă, bazată pe modelul familial monogam, definit prin tradiția creștină. Iar dacă tot am ajuns să aducem vorba de “tradiția creștină”, e cazul să observăm că impunerea “căsătoriei homosexuale” ca încoronare a revoluției culturale freudo-marxiste reprezintă un reper sigur pentru constatarea morții definitive și irevocabile a creștinismului într-o societate, cândva (preponderent) creștină. În plus, experiențele concrete din lumea occidentală dovedesc fără echivoc că impunerea “căsătoriei homosexuale” înseamnă inaugurarea unei epoci de persecuție fățișă a puținilor creștini practicanți rămași în aceste societăți în care sexul și diversele tipuri de identitate socială bazată pe așa-numita “orientare sexuală” au ajuns să se substituie religiei și afilierilor confesionale ca punct central al definirii identității indivizilor și grupuri sociale.
II.2 De la divergență la alinierea cu asupra de măsura: România și ”noua ordine mondială”
Dar să lăsăm Occidentul și să revenim în România noastră. Care sunt observațiile majore pe care le putem face dacă privim istoria ultimei jumătăți a secol a țării din perspectiva mega-tendințelor globale descrise (extrem de sumar și de caricatural) mai sus?
Într-un cuvânt, dacă e să rezumăm ce s-a întâmplat în România ultimei jumătăți de veac din perspectiva acestor mega-tendințe, atunci s-ar putea spune că țara noastra a trecut dintr-o extremă în alta: aproape un sfert de veac Romania comunistă a evoluat în contradicție cu tendințele globale, iar în perioada de mai bine de un sfert de veac scursă din 1989 încoace țara noastră s-a aliniat cu asupra de măsură la aceste tendințe, devenind un elev silitor și absolut ascutător al tuturor indicațiilor prețioase venite de la frații mai mari de la Apus, ca și de la diverse organisme și organe internaționale, europene și transnaționale.
Astfel, tocmai în anii în care elitele lumii occidentale au anunțat urbi et orbi necesitatea de a micșora populația globului și a de a reduce consumul de resurse “neregenerabile“, statul român comunist, aflat sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, s-a angajat într-un ambițios proiect de industrializare după calapoadele cele mai rigide ale industrializării socialiste prin substituirea importurilor, în care creșterea susținută a populației țării / forței de muncă era o componentă esențială. Din 1966 (când statul comunist a restricționat avortul) și până în decembrie 1989, România a implementat o politică pro-natalistă care s-a aflat în răspăr cu tendințele manifeste în acceași perioadă în alte țări europene, inclusiv în țări conduse de partide “creștin-democrate“ (care au legalizat în mod succesiv avortul și homosexualitatea). Tot în aceeași perioadă România a persistat într-un proiect de industrializare extensivă care a intrat într-o criză terminală în momentul în care peste deficiențele inerente sistemului de economie planificată, s-a suprapus impactul celor două “șocuri ale petrolului“ și, în subsidiar, “criza datoriilor“, gestionată într-un mod sinucigaș de Nicolae Ceaușescu, cel care, concomitent, și-a înstrăinat orice urmă de suport popular (prin măsurile de austeritate impuse populației) și și-a ostilizat foștii “pretini“ din Apus, cei care i-au sprijinit inițial desprinderea de URSS prin acordarea de împrumuturi generoase în valută forte.
Istoria de după 1990 este cunoscută în linii mari cunoscută (deși detaliile și actorii unor decizii cu impact critic asupra statului român vor rămâne ascunse pentru mult timp sau poate “for ever“). Rezultatele contează.
Rezultatul strategic nr. 1 al epocii de democrație post-comunistă: prăbușirea demografică a România ca urmare a suprapunerii a cel puțin patru tipuri de cauze distincte, dar cu un anumit grad de interdependență: a) reacția inițială la politica natalistă a regimului Ceaușescu, b) consecințele economice și sociale ale “tranziției democratice”, c) exodul a milioane de români peste hotare, accelerat după integrarea în Uniunea Europeană, d) (last but not least) schimbările de mentalitate rezultate din “aculturalizarea” noilor generații de români la noile (non)valori și (anti)modele de comportament social și marital, importate din Occident, inclusiv prin programe finanțate cu bani grei de diverse ONG mai mult sau mai puțin de stat din “lumea liberă”. Dacă tendințele demografice conturate după 1990 continuă în următorul sfert de veac (și nu există niciun un semn că aceste tendințe vor fi stopate vreodată), atunci…. statul român își va fi adus o contribuție proprie la obiectivul de salvare a planetei prin reducerea presiunii demografice.
Rezultatul strategic nr. 2 – dez-industrializarea României, nu doar completă 200%, dar și cu dispariția oricărei urme de suveranitate economică. Practic sistemul industrial construit înainte de 1989 a încetat să existe, în primul rând prin “succesul” programelor de „privatizare”, iar în al doilea (și cel mai important) rând prin transferul către alte state (sau mă rog, către “privații” de stat din alte țări) a tuturor sectoarelor strategice care contează pentru siguranța și suveranitatea unui stat. Dacă e să luăm în considerare starea reală a “suveranității economice” românești, expresia de “stat național, suveran și independent”, cu care se deschide textul broșuricii pe a cărei copertă stă scris “Constituția României“, este absurdă, hilară și grotească, de râsul curcilor și a tuturor celor care iau o babană pensie specială pentru meritele de a fi apărat …..“suveranitatea și ordinea constituțională”.
În concluzie, România s-a aliniat întocmai și deplin la trendurile globale, răsturnând, într-un sfert de veac de regim democratic, tendințele din ultimul sfert de veac de regim comunist prin depopularea accelerată, prin demantelarea industriei proprii și prin integrarea economică completă în structurile economice globale, însoțită de cedarea către centre de decizie extra-naționale a tuturor sistemelor strategice de care depinde bunăstarea propriului popor.
Adoptarea monedei euro (obiectiv a cărui oportunitate nu este pus sub semnul întrebării practic de nimeni în țara asta) va consfinți închiderea cercului procesului de “integrare europeană” și de aliniere completă, 1000 %, a României la modelul economic, social și cultural al Occidentului post-creștin, în așa fel încât, în prezumtivele viitoare State Unite ale Europei, România nu va mai fi decât o Mare Unitate de Administrare Fiscală de tip NUTS 1 în care, cel puțin pentru o vreme, se va continua folosirea limbii române, pe lângă engleză și pe lângă limbile arabă, kurdă, turcă, yoruba, swahili, șamd, vorbite de imigranții colonizați cu generozitate (conform cu principiul “solidarității europene în distribuirea cotelor de imigranți” ) de către guvernul federal de la Bruxelles.
Sau nu? Sau viitorul poate fi și altul, decât cel (pre)scris de arhitecții “Bravei Lumi Noi”, pentru care, prin instaurarea “democrației liberale“ și a capitalismului (global), umanitatea ajunge la “sfârșitul istoriei“? Un viitor din care, după cum se vede din ce s-a întâmplat în cele mai înaintate democrații liberale din Apus, “familia homosexuală” e un ingredient cvasi-obligatoriu (la urma urmei, ce metodă mai bună de a pregăti sfârșitul, dacă nu al istoriei în sine, în orice caz al lungii durate a istoriei și matricii civilizaționale creștine, decât prin impunerea “căsătoriei pentru toți” pe fondul dezastrului demografic, social și moral provocat de revoluția culturală bazată pe învățăturile profeților mincinoși Marx, Freud & comp.).
II.3 ”Răscoala cu referendumul” și șansa constituirii unui ”voievodat” românesc autonom față de Babilonul ”progresist” și globalist
Nu știm cum va fi viitorul. Ce putem observa însă în prezent este că o masă critică de români dă semne că intenționează să refuze meniul complet al “integrării” în noul tip de societate (ba, s-ar putea spune și cu o anumită îndreptățire, noul tip de post-umanitate) conturat ca urmare a enormei mutații civilizaționale întâmplate în Occidentul ultimelor decenii, mutație prin care matricea civilizațională creștină (responsabilă pentru extraordinara poveste a civilizației occidentale) a fost substituită cu altceva (substituire care, la rândul său, e o consecință a substituirilor teologice întâmplate deja de ceva timp în viața spirituală din Occident).
Va fi posibilă în cadrul actualului sistem obținerea unei “autonomii culturale” pentru români, în așa fel încât să se ajungă la un echilibru acceptabil pentru ambele părți? Echilibru între, pe de o parte, interesele geopolitice și economice ale centrelor de putere “euroatlantice” și, pe de altă parte, interesele unei mase critice de români, care, în consonanță cu identitatea lor culturală și religioasă, nu pot accepta impunerea mariajului homosexual ca instituție socială legitimă fără a renunța cu totul la orice urmă de identitate culturală creștină (în mod particular creștin-ortodoxă)?
Ca să lămuresc mai exact situația în care ne aflăm și tipul de “autonomie culturală” ce poate fi obținut în cadrul unui sistem politic / stăpâniri internaționale, voi recurge la două analogii istorice, care s-ar putea să ne ajute să înțelegem nu doar caracteristicile unice ale timpului în care ne este dat să trăim dar și să observăm o anumită repetiție, în prezent, a unor tipare istorice din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat al poporului nostru.
Mai întâi, am să remarc faptul că un element specific pentru istoria cunoscută a poporului român a fost capacitatea românilor de a-și păstra identitatea și autonomia culturală proprie (în termenii de atunci, credința ortodoxă, legile și obiceiurile pământului) în pofida înglobării politice și economice a acestei părți de lume în marele imperiu islamic al turcilor otomani. Spre deosebire de toate popoarele ortodoxe din Balcani, românii au reușit (printr-un complicat complex de împrejurări, marcat deopotrivă de adaptarea pragmatică la regulile lumii otomane, dar și de rezistență armată acerbă în anumite momente critice) să-și păstreze autonomia religioasă, culturală și socială în ciuda “integrării” politice și economice cvasi-totale în sistemul turcocrației, fapt care a fost de o însemnătate absolut covârșitoare pentru constituirea culturii, limbii și a statalității române moderne.
Pentru a doua analogie haideți să trecem Carpații și să conștientizăm, măcar pentru o clipă, rolul absolut hotărâtor pe care Biserica Ortodoxă l-a jucat în păstrarea identității etnice și culturale a românilor trăitori veacuri la rândul într-o condiție de cvasi-complet apartheid politic și social pe teritoriile cuprinse sub stăpânirea Coroanei Sfântului Ștefan (din păcate, mă tem că generația hisptereilor tefeliști, care zbiară isteric pe străzile Clujului și Timișoarei “Vrem spitale, nu catedrale!“, nu va fi în stare să facă niciodată acest exercițiu minimal de conștientizare istorică a propriilor rădăcini). “Preoți cu crucea în mână” (după formula, așa de „incorect politic”, din Imnul Național) au condus masele de iobagi valahi pe drumul dăinurii peste veacuri iar atunci când stăpânirea a dorit nu numai cămașa și pielea de sub cămășă, dar a vrut să-i ia iobagului și credința strămoşească în nădejdea Învierii și a vieții de apoi, vulcanul valah, aparent stins, a izbucnit cu o forță care a zdrucinat din temelii așezămintele și socotelile stăpânirii. O astfel de izbucnire a vulcanului valah sub conducerea “preoților cu crucea în mână”, care a marcat definitiv configurația religioasă și culturală a Ardealului, cu consecințe până în ziua de astăzi, a fost “răscoala lui Sofronie” de la 1759-1761, numită după călugărul ortodox Sofronie de la Cioara, cel care a condus masivele mișcări populare prin care a fost ruinat definitiv proiectul uniunii complete a românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică (un fel de “integrare europeană” avant la letter în creştinismul occidental, deja afectat de sindromul substituirii).
Revenind în contemporaneitate după acest mic excurs istoric, aș vrea să subliniez faptul că ceea ce trăim în aceste zile nu este altceva decât o altă răscoală valahă sub inspiraţia “preoților cu crucea în mână”, de data asta împotriva integrării fără rest şi fără urmă de autonomie într-un model cultural şi civilizaţional care, în ciuda sclipiciului, a reclamelor luminoase şi a miliardelor de dolari pompate în re-educarea de după 1989, se dovedește a fi în mod funciar un model incompatibil cu credinţa creştină ortodoxă. În acest context, când spun credinţă creştină ortodoxă mă refer nu doar strict la Crezul împărtășit de membrii Bisericii Ortodoxe Române, ci şi la membrii celorlalte confesiuni care aderă la fondul trinitar comun al tradiţiei creştine şi care, din păcate, sunt confruntaţi în interiorul propriilor comunităţi cu orientări „creştin-liberale”, foarte deschise către ideea de împăcare cu stăpânitorii veacului de acum şi cu ideologiile lor, printre care ideologia de gen şi agenda LGBT reprezintă un ingredient esenţial în politica de management demografic a prostimii devenită tot mai superfluă în condiţiile avansării robotizării.
Aşadar, cred că putem aprecia mai corect semnificaţia istorică a imensei mobilizări de energie românească care are loc în contextul iniţiativei CpF dacă o încadrăm în şirul „răscoalelor valahe” pentru păstrarea identităţii de credinţă (şi, ca un corolar, de neam). Atât prin modul de declanşare şi de evoluţie până acum, cât şi prin orientarea legalistă, vizând, în cele din urmă, respectarea unor promisiuni iniţiale date de stăpânire (cum ar fi făgăduințele că de acum vom trăi într-o adevărată„democraţie”, în care chiar contează ce votează poporul sau că, mulţumită „subsidiarităţii” în Europa, fiecare naţie îşi va putea păstra identitatea sa specifică), iniţiativa CpF nu este altceva decât o „răscoală valahă” împotriva unei aşezări a lumii („noua ordine mondială”) care, deşi pare, în realitate nu mai are nimic în comun cu identitatea creştină originală a civilizaţiei occidentale, pe care a substituit-o în mod cvasi-complet. Această operaţiune de drăcească substituire îşi găseşte o expresia fidelă și în procesul de înlocuire a familiei înţeleasă ca uniunea sacramentală între un bărbat şi o femeie (căsătoria ca taină, fundamentată pe taina euharistiei) cu formula impusă de stăpânirea de acum sub paravanul „drepturilor omului” şi al „egalităţii pentru toţi”, în care „familia” este în mod exclusiv o convenție juridică, sancţionată de oficinile statului (şi, eventual, celebrată și prin ceremoniile unor „biserici” antihristice), între doi sau mai mulţi soţi, de acelaşi sex sau de noi tipuri de „sexe” (al treilea, al patrulea, al n-lea „sex”), aceste noi tipuri de ”identități sexuale” fiind obţinute şi menţinute prin operaţii chirugicale şi prin tratamente hormonale, de preferinţă finanţate de la bugetul public.
Păi să nu ne mirăm că răbdătorul popor român, care a plecat capul şi a înghiţit tot ce i s-a servit ca fiind necesar în numele integrării în brava lume nouă, ”democrată” şi „europeană” a „prosperităţii pe datorie”, când s-a văzut confruntat cu perspectiva ca, într-un mod absolut „democratic”, prin respectarea „principiilor statului de drept”, să fie obligat să introducă „partneriatul civil” şi „căsătoria pentru toţi”, a ieşit iarăşi la răscoală sub conducerea „popilor”?! Mirarea este nu că s-a ”răsculat”, ci că i-a luat așa de mult ca să se deștepte din somnul cel de moarte al aburelilor post-decembriste și să se apuce să foloseasă instrumentele juridice și constituționale ale stăpânirii ”democratice” pentru a-și apăra singura instituție care i-a mai rămas (parțial) ”neintegrată” în Babilonul al veacului de acum: familia.
”Răscoala civică valahă” s-a declanșat iar în zilele de 6-7 octombrie se va vedea care îi este întinderea acestei răzmerițe împotriva ”noii ordini mondiale”, după mai bine de un sfert de veac în care România a fost poate cel mai ascultător slugostat din toată Eurasia.
Ce va fi după 6-7 octombrie?
Vom trăi și vom vedea. În orice caz, dacă este să contemplăm un sens strategic al acestei noi ”răscoale a lui Sofronie” împotriva ordinii globale din care ”căsătoria unisex” a devenit un ingredient obligatoriu (similar cu cardul de credit), atunci poate că ne va folosi să luăm în considerare celălalt exemplu istoric pe care l-am menționat mai devreme.
Pe scurt, opinia mea este că maximul pe care-l putem contempla în orizontul veacului de acum este câștigarea unei ”suveranități / autonomii culturale” care să ne permită să ne păstrăm identitatea noastră proprie (marcată în mod hotărâtor de învățăturile și practicile Creștinismului Răsăritean) și să ne scutească, la abia un sfert de veac de la colapsul comunismului, de o nouă revoluție (de data asta preponderent ”culturală”) și de toate ingineriile sociale pe care nu încetează să le scorneasă mințile bolnave ale celor care consideră că omul se definește înainte de toate prin cele de sub pântece. Ne-a ajuns cu asupra de măsură revoluția marxist-leninistă, așa că trebuie să ne luptăm cu toate resursele disponibile în cadrul sistemului stăpânirii ”democrației liberale” de acum să nu devenim cobai și victime sigure ale revoluției freudo-marxiste, prin care sunt re-educate societățile care n-au avut ”norocul” să fie cucerite de Armata Roșie.
Analogia cu poziția cu totul specială pe care au avut-o țările române în cadrul sistemului celuilalt imperiu proto-antihristic, în Imperiul Otoman, poate ne va ajuta să înțelegem obiectivul strategic prin care se va putea da o soluție politică valabilă la problema fundamentală pusă pentru prima dată pe agenda publică de ”răscoala civică valahă” din 2016-2018.
Obiectivul strategic al generațiilor de români creștini de acum ar fi să obținem măcar cât au obținut, în condiții extrem de grele, voievozii noștri din trecut. Cu un preț enorm (un ocean de sânge și râuri de aur vărsate fără încetare în pântecele fără sațiu al Stambulului), domnitorii noștri au reușit până la urmă, în ciuda enormei discrepanțe de putere dintre Leviatanul legii întunecate întins pe trei continente și cele două ”țărișoare” creștine de la gurile Dunării, să cârmească cu iscusință prin apele extrem de periculoase ale turcocrației în așa fel încât țara n-a pierit, poporul nu s-a lepădat de ortodoxie iar legea urâtorilor de Hristos nu s-a lăbărțat și peste moșia strămoșească a românilor.
În condițiile de vremurile de acum, când întunericul (nu mai vine (deocamdată?) cu iataganul, ci cu aquis-ul comunitar sau cu ”consiliile de combatere a discriminării”, acest obiectiv strategic s-ar putea traduce în capacitatea de a menține controlul asupra fundamentelor morale și juridice ale ordinii sociale din țara noastră la nivelul statului național și în dreptul și capacitatea de a ne opune, cu toate mijloacele, încercărilor de a impune în țara noastră instituții și norme sociale absolut incompatibile cu credința creștină ortodoxă (gen ”parteneriate civile” sau ”căsătorii” între persoane de același sex, ”eutanasie”, etc.).
La final, două vești, una buna și una rea.
Vestea bună este că se poate. Da, se poate, cu inteligență, determinare și patriotism autentic se poate să-ți obții acest tip de autonomie / suveranitate culturală. O demonstrează cu asupra de măsură vecinii și prietenii noștri din Ungaria și Polonia. Viktor Orban nu numai că a reușit să înscrie creștinismul în noua constituție a Ungariei, dar prin rolul său extraordinar de important în blocarea inițiativelor de la Bruxelles în domeniul imigrației deja a făcut Istorie Europeană cu Majuscule. Toți europenii (inclusiv românii) trebuie să-i fie recunosctători acestui mare patriot maghiar și adevărat om de stat EUROPEAN pentru contribuția adusă la blocarea încercării de bate ultimul cui în sicriul națiunilor europene. Mai la nord, Polonia ne arată cum se poate trăi bine-merci sub rafalele de amenințări ale eurocraților, care, atâta vreme cât n-au o armată și servicii secrete federale la dispoziție, nu pot decât să sufle praful de pe tobă statelor care și-au menținut instrumentele esențiale ale puterii statale sub comandă națională.
Vestea rea este că absolut nimic nu se va putea face cu actuala clasă politică românească, compusă la nivel național aprope în exclusivitate din ispravnici, mameluci și ieniceri care nu pot să înțelegă în ruptul capului lor sec că idealul infantil al unei ”țări ca afară” devine de-a dreptul aberant și criminal în momentul în care a fi ”ca afară” înseamnă să imporți nu Codul lui Napoleon, ci “căsătoria” homosexuală. Din păcate, cum n-a fost niciodată în trecutul nostru, nici măcar în cele mai joase ceasuri ale regimului fanariot, realitatea tristă este că “boierii” noștri din vremea ”Anului Centenar” sunt, cu foarte rare excepții, fie tâmpiți (precum țața Leana, pusă mai mare peste Prima Isprăvnicie a țării), fie scopiți. Da, e un cuvânt dur, dar foarte potrivit pentru a descrie tiparul de exercitare a puterii în care se încadrează “conducătorii“ noștri de acum: niște scopiți, indivizi lipsiți de orice bărbăție și viziune politică, care își datorează demnitățile înalte nu vredniciei proprii, ci marii ”calități” de a fi șantajabili, executabili și dispensabili în orice moment. Iar măsura jalnicei de lipse de bărbăție politică este dată de modul în care a fost și va fi “gestionat” subiectul “definirii / apărării familiei” de către “liderii” politici din România. Lașitatea și turpitudinea cu care s-au dat pe după cireș politicienii români, ignorând (în mod cu totul și cu totul inexplicabil după logica “competiției democratice”) un imens potențial electorat în curs de coagulare în jurul temei “apărării familiei”, devoalează libertatea de mișcare de care (nu) se bucură cei care pretind că țin cârma treburilor publice din țara noastră. The worst is yet to come după 8 octombrie, când vom avea șansa să-i vedem pe marii noștri “bărbați de stat” dedându-se la cele mai josnice trucuri și trocuri politice pentru a îngropa rezultatul referendumului (oricare a fost acesta) și pentru a împinge pendulul acțiunii publice în favoarea antihristicielor schimbări (“parteneriat civil“, etc) cerute nu neaparat de o cantitate (oricum neglijiabilă) de alegători interni, ci de cei care țin telecomanda la care răspund cu adevărat “conducătorii“ statului român.
Referendumul pentru familie (indiferent de rezultatul acestuia și de ce vor face politicienii cu rezultat) va funcționa ca o imensă ”oglindă a adevărului” despre noi înșine, în care se va reflecta starea adevărată a întregii societății românești, nu doar a clasei politice. Mulțumită acestei largi consultări populare nu numai că vom afla care este dimensiunea potențialului electorat conservator din România, dar, concomitent, zeci, sute, mii, poate zeci de mii de cetățeni ai acestei țări vor trece printr-o experiență civică și (potențial) politică unică. Pentru unii din aceștia acestă experiență s-ar putea să aibă un rol catalizator și declanșator al deciziei de a se implica pe mai departe în viața publică în vederea apărării familiei firești și a menținerii în țara noastră a unei ordini juridice și sociale compatibilă cu învățătura Evangheliei și cu libera practică a religie creștine.
Așa că și în situația în care referendumul nu va atinge cvorumul necesar, ba chiar și dacă, prin absurd, numărul celor care vor vota DA la referendum va fi mai mic decât numărul celor care au semnat în favoarea inițiativei CpF, nu există niciun motiv de îngrijorare în condițiile în care un număr critic de creștini din România (de ordinul miilor / zecilor de mii de persoane) se vor hotărî să acționeze în mod inteligent, organizat, coordonat, pragmatic și disciplinat pentru a duce pe mai departe în spațiul public românesc războiul pe viață și pe moarte veșnică pentru apărarea familiei și a temeiurilor creștine ale lumii românești.
Acest război, început ca și în alte dăți, printr-o “răscoală” condusă de “preoți cu crucea în mână”, va putea fi purtat pe termen lung și cu sorți de izbândă doar dacă, în timp, din rândul creștinilor rămași să lupte în arena civică va răsări o elită creștină capabilă să recâștige pentru țară un grad de suveranitate culturală și de autonomie politică față de Babilonul ”progresist” care va fi echivalent, în condițiile timpurilor de acum, cel puțin cu gradul de autonomie câștigat și menținut (cu sabia și cu punga) de micile principate ortodoxe românești față de turcocrația substituită căzutului imperiu creștin din Bizanț.
corneliuberari 