“Ce mai faci? Ce să fac, ca popa Burducea / și cu steaua, și cu crucea”.

Versurile acestea, dedicate ministrului cultelor în primul guvern proto-comunist condus de dr. Petru Groza, preotul Constantin Burducea, mi-au răsărit automat în minte zilele acestea, când m-am reîntâlnit cu argumentul, altfel bine cunoscut de la atâtea alegeri anterioare, cum că noi ăștia, care mergem la Biserică s-ar cuveni să votăm cu PSD, pentru că or fi ei cam hoți, dar tot sunt mai patrioți decât vânduții ăialați și în orice caz, ei (mai) ajută (din când în când) Biserica, nu ca liberalii lui Cioloș, ba chiar sunt conservatori în unele aspecte, cât le îngăduie Bruxelles-ul. Plus că PSD urmează să câștige alegerile, așa că s-ar cuveni să fim pragmatici, căci, hai să fim serioși, PSD e singurul partid adevărat din țara asta, care are oameni și experiență și se pricepe la administrație și la politică, nu ca liberalii ăștia vopsiți, cu tehnocrații lor cu tot.

Nu vreau să fac aici o analiză amănunțită a grăuntelui de adevăr, dacă este și cât este în acest argument. Vreau doar să remarc că, într-adevăr, dacă în PSD sunt oameni duși la Biserică nu din calcule electorale ci dintr-o chemare sinceră (și fără îndoială că sunt, cunosc și eu astfel de membri ai PSD, unii dintre ei oameni de ispravă) atunci acești oameni nu fac altceva decât să meargă pe urmele popii Burducea, cel care și-a închipuit că poate să fie “și cu steaua, și cu crucea”.

Iar dacă mâine mii, sute de mii, poate milioane de oameni din cei care, abia cu câteva luni în urmă au semnat pentru referendumul menit să înscrie definiția familiei firești în Constituția Țării, se vor duce și vor vota pentru partide și candidați care nu au o explicită și sinceră asumare a Crucii în activitatea lor publică, atunci toate acele mii, sute de mii, poate milioane de oameni vor merge și ei cu pași fermi pe urmele popii Burducea, cel “și cu steaua, și cu crucea”.

Cu adevărat trist va fi daca vor exista preoți și ierarhi dintre aceia ce în urmă cu puțin timp își îndemnau credincioșii să semneze listele Coaliției pentru Familiei iar acum, pentru o promisiune, pentru o datorie, pentru o sponsorizare sau poate că doar așa, din fățărnicie sau omenească lașitate ori din cine știe ce altă pricină ascunsă printre cutele insondabilului suflet omenesc, vor opta să mai încerce să dea încă odată în țepușă cu piciorul și să-l urmeze nu pe Cel de pe Cruce, ci pe popa Burducea, cel ce s-a hazardat să creadă că, cu “iconomia” potrivită, poți să fii “și cu steaua, și cu crucea”.

Dar oare chiar se poate să fii “și cu steaua, și cu crucea”, după cum a încercat pe vremuri popa Burducea? În cazul lui Constantin Burducea din primul guvern dr. Petru Groza lucrurile sunt clare: ‘’combinația’’ n-a ținut decât câteva luni, după care tovarășii l-au pus pe liber pe tovarășul popă de drum. Popa Burducea, fiind, după vorba cântecului, ‘’unic în Europa / uite popa, nu e popa’’, s-a dovedit până la urmă mai șmecher decât comuniștii, pe care apucase să-i cunoască la justa lor valoare. Așa că a reușit să o îmbrobodească tocmai pe Ana Pauker, ministrul de externe al acelor vremuri de început de democrație populară, să-i acorde o viză de ieșire din țară pentru o vizită temporară la Paris și ușcheo, nu l-a mai văzut nimeni vreodată înapoi pe malurile Dâmboviței. Pare-se că și-a sfârșit zilele în totală obscuritate pe undeva prin America de Sud.

Popa Burducea n-a fost nici la vremea lui și nu este nici acum, în vremea noastră, un caz izolat. Ba dimpotrivă, am putea spune că “popa Burducea” a fost și rămâne un fenomen de masă în Țara Românească. Popa Burducea exprimă un anumit tip de permanență a istoriei românești, din toate timpurile. Mulți dintre noi, cei cu frecvență la Biserică, am fost la un moment dat “popa Burducea”, în sensul în care am încercat să ne târguim cu datoria noastră, cu conștiința noastră și mai ales cu ultimele consecințe ale credinței noastre, mărturisite cu buzele în fiecare duminică, în Înviere, atât în cea de pe urmă, la sfârșitul veacurilor, cât și cea din veacul de acum, din păcatele în care stăruim.

Dezastrele din viețile noastre își au originea în bună măsură tocmai în faptul că, în stilul lui popa Burducea, ne imaginăm că, “Bun îi Dumnezeu“ (și nici dracu’ nu-i prost), merge și așa, măcar încă odată, să încerci să fii și cu steaua și cu crucea, și cu Mamona și cu Dumnezeu, și cu slugile lui antihrist și cu Hristos, și cu păcatul și cu virtutea, și cu moartea și cu viața, și cu pornografia și cu căsătoria, și cu desfrâul și cu familia, și cu avortul și cu acatistele date pe la monastiri, și cu trufia vieții și cu mântuirea, șamd, șamd, șamd. Dezastrul țării, pe care-l putem observa cu ochiul liber, în prăbușirea demografică, în marasmul moral și în golirea țării de oameni stă în chip văzut și nevăzut în strânsă legătură cu astfel de “burducisme” la care ne-am dedat și noi, și cei de dinaintea noastră.

Iar dacă toate dezastrele destinelor individuale nu s-au tranformat (încă?) într-o catastrofă care să ne șteargă cu totul de pe fața acestui pământ binecuvântat, apoi aceasta se datorează în primul și în primul rând faptului că, în ciuda tuturor păcatelor credincioșilor și a unora din slujitorii ei, Biserica noastră n-a încetat o clipă să vestească Adevărul întreg și neschimbat al Evangheliei lui Iisus Hristos iar Crucea pătimirii întru Înviere a rămas de neclintit pe bisericile noastre. De fapt, niciodată de când poporul român a primit botezul Evangheliei, din rândurile lui n-au lipsit oameni din toate tagmele sociale, de la țărani la domnitori, și de la mame cu mulți copii la sihaștri viețuitori prin stâncăriile Carpaților, care au dovedit, uneori cu prețul vieții iar alteori doar cu o desăvârșită și bine rostuită cumințenie și omenie românească, Adevărul sfințitor al Crucii și al Învierii.

Bunăoară nu mai departe de timpul în care Excelența Sa pr. Constantin Burducea avea funcția de ministru în guvernul prezidat de dr. Petru Groza, numitul Boca Arsenie (Zian) stârnise, după fericita expresie a unui alt conteporan, o “bulboană spirituală uriașă“ în care se trezeau la Viață mii și mii de sufltete din Țara Făgărașului, din țara lui Avram Iancu și de pe tot cuprinsul Țării Românești. Drept care, din ordinul domnului tovarăș ministru Burducea, numitul Arsenie (aflat deja de ceva vreme sub lupa “organelor”) a fost arestat ca element mistic, retrograd, posibil “legionar”, ce putea ridica probleme serioase în planul bunelor relații dintre Statul “democrat” și Biserică. După această primă arestare din 1945, pentru Arsenie Boca au mai urmat și alte represiuni și episoade carcerale, din ordinul altor tovarăși mai mari sau mai mici, cu stea pe chipiu, pe epoleți sau doar sub sutană, plus un stagiu de “re-educare prin muncă” la Canal.

În închisori, la Canal și în viața de fiecare zi atent monitorizată de instituțiile de represiune ale unui stat totalitar-ateu, destinul pr. Arsenie Boca s-a îngemănat cu destinele a mii și mii de români pentru care pătimirile prin care le-a fost dat să treacă s-au arătat a fi tot atâtea prilejuri de ajunge prin Cruce la Înviere și de a dovedi cu prisosință Adevărul Evangheliei lui Iisus Hristos. Într-o măsură posibil mult mai mare decât în alte țări supuse experimentului comunist, în România n-au fost deloc rare rândurile celor care au mers fericiți la moarte și la închisoare pentru Iisus Hristos. Urmarea paradoxală a fost că, după cum se exprima un alt Arsenie (Papacioc), și el multpătimitor sub regimurile opresive din România celui de-al douăzecelea veac, “comunismul a umplut cerul de sfinți”.

Încredințarea mea fermă (și, evident, nu doar a mea) este că acestor sfinți mucenici și mărturisitori ai Adevărului Crucii în vremea sceleratului regim al închinătorilor la steaua de pe steagul roșu le datorăm înainte de orice ceea ce e mai trainic și mai solid în fundamentele, altfel atât de fragile, a societății românești de după comunism. Dacă în România de astăzi, cu toate păcatele ei, este un loc în care nu găsim (încă?) nicio biserică prefăcută în crâșmă sau hotel și în care sute de mii de oameni preferă să iasă pe stradă nu ca să-și exibe patimile în spectacolul grotesc și abject al așa numitelor ‘’parade ale mândriei’’ (de a fi bolnav…), după cum se întâmplă în atâtea țări din Occident, ci ca să stea cuminți al rând pentru a se închina la moaștele unor sfinți aduse în țară de marii domnitori ai trecutului românesc, aceasta și multe alte semne de mai bună așezare a societății românești se datorează nu atât vredniciei noastre, a celor de acum, cât jertfelniciei lor, a mucenicilor și mărturisitorilor din generația prigonită de tovarășii cu steaua roșie pe stemă.

Dacă Biserica a renăscut după prigoana regimului ateu, dacă atâtea biserici și mănăstiri s-au ridicat în ultimul sfert de veac, dacă bisericile noastre sunt tot mai pline (în timp ce mai la soare-apune sunt tot mai goale), toate acestea stau în nemijlocită legătură duhovnicească cu sfinții mărturistori și mucenici din ultimul veac. Iar dacă un număr tot mai mare de oameni încep să-și vină în fire și insule de normalitate și firesc încep să apară și să se extindă în societatea românească, această prefacere îmbucurătoare este legată prin mii de fire văzute și nevăzute de figurile luminoase de martiri, mărturisitori și mari duhovnici care au mers hotărât, cu riscul vieții și libertății proprii, pe drumul Crucii în timpul vremelnicei stăpâniri a stelei cu cinci colțuri pe fond roșu.

Cu siguranță și această manifestare a voinței românești de a trăi în limitele firescului, într-o societate în care copiii să poată fi crescuți într-un mediu cât de cât normal și nepervertit, anume strângerea celor trei milioane de semnături în sprijinul demersului inițiat de Coaliția pentru Familie stă în strânsă legătură cu duhul și lucrarea de peste veac a mucenicilor și mărturistorilor români. Unul dintrei ei, pr. Gheorghe Calciu ne-a prevenit din timp: “O să se bată cu noi și morți, iar noi vom fi alături de voi ca să ne apărați. Și morți vom izbândi”.

Va izbândi demersul Coaliției pentru Familie? Va rămâne România noastră și a copiilor noștri o țară normală, sau va fi una cu “familie pentru toți” și cu biserici prefăcute în crâșme, “ca afară”?

Rămâne de văzut. Mie unul îmi este evident că demersul Coaliției pentru Familie va izbândi doar decât dacă acest demers și altele, ce decurg în mod logic din acesta, vor fi susținute de o masă critică de români care, călăuzindu-se după Crucea lui Hristos, își vor asuma în mod liber și deschis crucea de a milita cu toate mijloacele legale pentru normalitate, pentru Adevăr, pentru firesc și pentru o ordine socială compatibilă cu valorile creștine. A lua crucea nu e în niciun caz o formulă retorică, ci o realitate cât se poate de evidentă în condițiile în care, asemenea comuniștilor din alte timpuri, vremelnicii mai mari ai acestei lumi par a fi determinați să scoată firescul și normalitatea în afara legii. Așa că să nu ne mirăm că jalnicii noștri lideri politici de la toate marile partide parlamentare, niște marionete fără urmă de coloană vertebrală, au refuzat să organizeze referendumul în aceeași zi cu alegerile parlamentare din decembrie 2016. Abia după alegerea lui Trump au binevoit să promită că da, mai încolo, mai pe la primăvară (posibil în ziua de Sfântu Așteaptă…) vor da și ei curs cerințelor poporului.

Rămâne de văzut, în orice caz, câți dintre români sunt deciși să-și asume crucea de a milita deschis pentru firesc, pentru normalitate, pentru o societate în care crucea să nu fie izgonită din conștiința viilor și de la căpătâiul morților. Deocamdată trei milioane de oameni au semnat pentru familie. Rămâne de văzut dacă reprezentanții noștri în parlament, pe care îi alegem mâine, vor decide să dea curs cererii celor trei milioane. Marea șansă a șmecherilor de pe listele parlamentare este că au aranjat în așa fel lucrurile încât alegătorii nu vor putea să-i deosebească în mod transparent și deschis pe cei care sunt cu crucea, de cei care, asemenea lui popa Burducea, pretind că e posibil să fii “și cu steaua, și cu crucea”. Marea, imensa și demonica păcăleală pe care vor să ne-o tragă și de data asta oamenilor care mergem la biserică este să ne facă să-i votăm pe ei, pe urmașii celor cu steaua, care acum umblă și cu crucea, și cu cioara vopsită.

Dacă va fi așa (și cele mai mari șanse sunt pentu acest scenariu), atunci mii, sute de mii, poate milioane din românii care cred că sunt (doar) cu crucea, în realitate vor fi trași pe sfoară și împinși, cu sau fără de voie, în condiția de burducea, din acela ce se joacă cu dracul crezând că poate fi “și cu steaua, și cu crucea”.

Chiar ne imaginăm că mai poate ieși ceva bine din aceste meschine mânării electorale și din fățărniciile care n-au nimic de-a face cu condiția unui om care, în duminica alegerilor sau în orice altă duminică, alege în locul lenevirii la televizor să meargă la Biserica cu cruce?!

În ce mă privește, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mâine, în ziua în care românii își aleg reprezentanții în forul legiuitor al țării, am marea, nesperata șansă de a pune ștampila cu “votat” pe un Om care, călăuzit de învățătura și pilda Celui de pe Cruce, în decembrie 2016, ca și în însângeratul decembrie 1989 de la Timișoara, și-a luat crucea de a ieși în față și de-a da glas năzuințelor acestui popor, care, acum ca și atunci, pare a fi căzut fără speranță sub “latura și umbra morții”.

Mi-am explicat în alte locuri opțiunea electorală, care mă face să mă duc mâine la vot cu sufletul împăcat: (vezi pe scurt aici http://www.activenews.ro/stiri-politic/O-optiune-rationala-crestin-ortodox-votez-pentru-ANR-138943 și mai pe larg aici http://www.rostonline.ro/2016/12/ortodoxie-si-iobagie-politica-in-tara-romaneasca-sau-de-ce-voi-vota-pentru-alianta-nationala-romania-la-alegerile-parlamentare/ ). Nu are rost să mai repet ceva aici.

Vreau doar să spun că domnul Ioan Savu nu e singurul om care a ieșit în arena publică cu crucea. Mai sunt și alții. Îi găsiți cam tot pe acolo pe unde e și domnul Savu. În orice caz, spre deosebire de alte alegeri din trecut, în sfârșit, avem pe meniul electoral numele unor oameni care au dovedit că sunt 100 % cu crucea și că nu umblă cu cioara vopsită, susținând, asemenea lui popa Burducea, că poți fi “și cu steaua, și cu crucea”. Așa puțini câți sunt, e important totuși că sunt și că din multele milioane de oameni care merg la Biserică în țara asta s-au găsit în sfârșit și câțiva așa mai nebuni pentru Hristos care să-L mărturisească deschis în arena politică într-o țară plină de burduci și de politicieni ce se cred mari șmecheri pentru că defilează în fața prostimii cu crucea, când de fapt ei sunt niște slugi credincioase ale ăluia cu nume de stea.

Ce va fi, vom vedea. Vom vedea dacă nebunia și curajul câtorva ce merg înainte cu Crucea va cumpăni cumva lașitatea, prostia, egoismul și orbirea celor ce, asemenea lui popa Burducea de pe vremuri, își închipuie că poți să te poți juca în voie cu dracul, în așa fel încât să fii și cu Dumnezeu și cu Mamona, și cu Hristos și cu slugile lui antihrist, și cu crucea și cu steaua.

În loc de încheiere, aș vrea să pun în fața ochilor minții cititorilor acestor rânduri contrastul dintre locul de veci al domnului ministru pr. Constantin Burducea și cel al celui care, pe vremea domnului ministru, era numitul Boca Arsenie (Zian), preot călugăr reacționar, suspect legionar.

La mormântul de la Prislop al părintelui nostru Arsenie florile nu se veștejec niciodată, lumânările luminează fără încetare zi și noapte iar șiragul miilor și miilor de credincioși ce vin să se roage la crucea acestui mare mărturisitor al Crucii din veacul al douăzecelea s-ar putea să nu se întrerupă în veac, atâta vreme cât vor mai trăi pe acest pământ români creștin ortodocși.

Cât despre mormântul domnului ministru Burducea, cel “și cu steaua, și cu crucea”, știe cineva unde este? Dacă (mai) este? Dacă este, când au fost plivite ultima oară buruienile de pe mormânt și când a mai aprins cineva o lumânare? Dar, de fapt, la capătâiului răposatului domn preot ministru se găsește o cruce?

Poate că ne-ar fi de folos să avem în vedere  acest contrast atunci când ne gândim la consecințele alegerilor noastre (nu neaparat electorale), atât în veacul de acum, cât și în cel ce va să fie.

Advertisements